Începem o serie de articole dedicate oamenilor din industria filmului care ne împărtășesc, în povești personale, cele mai importante învățături din experiența lor de până acum, cu satisfacții și momente de îndoieli prin care au trecut. Săptămânile trecute, regizoarea Alina Manolache a realizat că se împlinesc 10 de când a început să facă filme documentare. Alina a făcut o scurtă analiză a acestor zece ani și încearcă să schițeze câteva lecții, pe care spune că și-ar fi dorit să le primească atunci când și-a început meseria. Speră să fie de folos cuiva care e acum la început, pe același drum cu al ei.

Se spune că ai nevoie de 10.000 de ore de practică ca să te poți numi expert într-un domeniu. Prima oară când am auzit asta, mi se părea imens. Dar iată-mă cu „pedeapsa” achitată (sunt pe la 15.000, cred) și vă promit că ora 00:00:00 nu arată deloc ca ora 15.000. Despre distanța dintre ele vreau să vorbesc. Vă invit într-o călătorie în timp, care începe exact acum 10 ani, în septembrie 2013.

Să mă prezint înainte. Sunt Alina Manolache, am 33 de ani, și sunt o persoană curioasă. De asta am ales să fac filme documentare despre ce ne leagă pe noi, ființele umane care trăim pe planeta asta și în afara ei. Am ales să lucrez ca regizoare de film documentar și timp de 10 ani am făcut 8 filme: 7 scurte și unul lung. Iar acum am în fața mea cel de-al nouălea film, în stadiul de producție. 

Am câștigat premii, am făcut parte din jurii, am fost în postura de trainer, mentor, profesor. Am călătorit în jurul lumii și am filmat oameni și locuri, am documentat teme diverse – de la ce înseamnă să fii adolescent, la ce înseamnă să fii parte din prima generație născută „liberă” în România. De la dispariția discotecii de țară, la cum văd roboții lumea noastră. De la cum se simte un astronaut orbitând Pământul în plină pandemie, la cum e să fii invizibil ca lucrător într-un muzeu de artă contemporană. Am realizat și filme de autor, și filme „corecte”, și filme comisionate de platforme globale de presă, și filme experimentale, de artă. 

Însă proiectele nu s-au aliniat singure în portofoliul meu, și nici n-au fost lipsite de obstacole. Dimpotrivă. Pe drumul ăsta am făcut greșeli, am semnat contracte în dezavantajul meu, am trecut prin dezamăgiri, așteptări care păreau fără sfârșit, și printr-un burnout. Auzim des povești de „succes”. Dar cum rămâne cu șuturile în fund, cu ușile închise în nas, cu încercările făcute din nou, și din nou? 

 M-am gândit recent la acești ani și ce au însemnat ei. A ieșit acest text pe care l-am scris în primul rând ca un exercițiu de autoreflexie. După 10 ani, pot să văd cum am crescut, de la un proiect la altul, și ce lecții am învățat din fiecare experiență de lucru. Dar l-am scris mai ales pentru că  am vrut să împărtășesc câteva dintre aceste lecții cu o versiune mai tânără a mea. Cu Alina la 20 de ani – poate încă studentă, sau proaspăt absolventă. Nu ca să-i ofer scurtături, ci ca să-i arăt câteva dintre nuanțele meseriei pe care urmează să și-o aleagă.

***

Cu capul înainte

Fără curaj, nu ai cum să faci meseria asta. Curajul îți dă strălucire, te apropie de oameni și îți deschide uși.

Septembrie 2013. 23 de ani, proaspăt ieșită de pe băncile Universității de Arte București. Zburam la Paris, într-o rezidență artistică, și simțeam că am pulsul 7000. Eram excited, dar și foarte, foarte încordată. Mi se dăduse carte blanche să realizez un film documentar (conform propunerii mele!) numai că eu la vremea aia aveam doar o vagă idee despre ce-nseamnă un documentar. Totuși, Paris! Vreme superbă, vară târzie, numai bună de plimbări. Dar eu aveam treabă. Și aproape că mă convinsesem din primele zile că filmul n-are cum să se întâmple. Nu se lega nimic, iar franceza mea mi se părea că sună rău. Bâjbâiam timid despre proiectul meu, „un film despre gardienii de muzeu”, știam muzeele de artă din Paris pe de rost. Dar degeaba. Trecuseră săptămâni și nu filmasem nimic. Mai și așteptau după mine două prietene, dispuse să mă ajute cu camera și producția.

Într-o seară, am fost la o cină cu niște prieteni. Erau și alte persoane, și stăteam cumva amestecați, în ideea de a cunoaște oameni noi. Eu am nimerit lângă o femeie  înaltă, pe la 50 de ani, cu părul lung și gri. Arăta ca o vrăjitoare blândă. „N’ai pas peur”, mi-a zis, fără să schimbăm un cuvânt înainte. Mi s-au umezit ochii instant. Ce spune doamna asta? „Totul o să fie exact așa cum vrei. Trebuie doar să încetezi să-ți mai fie frică”. În drum spre casă, fiecare pas suna ca vocea ei: N’ai pas peur. În zilele următoare, am reușit să fixez protagoniștii filmului, și am rezolvat să filmăm la Centre Pompidou. Se pare că nu franceza era problema, ci atitudinea mea. Exersând curajul și încrederea în mine, am deblocat filmarea pentru Your Visit Starts Here, primul meu film. Așa am învățat că singurul mod prin care poți să avansezi de la zero la unu e să sari în apă. Cu capul înainte. 

Fără scurtături

Persistența nu e sexy. Persistența e chiar boring. Într-o lume în care principalul nostru stimulent este noutatea, să fii persistent e excepția, nu regula. Totuși, funcționează. O știm de la sportivii de performanță, de la Einstein, și de la oricine a făcut ceva remarcabil în decursul vieții sale. 

Persistența e povestea vieții mele. Când am început să mă gândesc la Copii pierduți pe plajă, un documentar inspirat de anunțurile radio pe care le auzisem toată copilăria în vacanțele la mare („S-a pierdut Costi din Galați, poartă un slip roșu și a fost găsit de Salvamar! Părinții sunt așteptați să îl recupereze de la Radio”), aveam doar o idee bună și mult entuziasm. M-am dus în prospecție la Mamaia, gândindu-mă că o să filmăm tot acolo, la Radio Vacanța, și o să urmărim cum copiii pierduți pe plajă ajung la sediu, plâng, râd, comunică cu redactorii, se regăsesc cu părinții. Numai că, evident, din anii ’90, se schimbaseră multe pe plajă. Părinții primeau gratuit brățări cu GPS pentru copiii lor și puțini mai ascultau Radio Vacanța.  

M-am întors cu coada între picioare, dar nici gând să renunț la film. Am schimbat conceptul. Am reîmpachetat Copii pierduți ca un documentar făcut din materiale de arhivă, despre anii tranziției. M-am înflăcărat așa tare pe idee asta, că am început să povestesc despre ea și altora, am făcut echipă, am început să filmăm, să căutăm protagoniști, să luăm interviuri, să adunăm casete VHS. Am luat chiar și o bursă ca să învăț să fac documentar din arhive și m-am plimbat în vreo 3 țări pentru asta. Și cu toate astea tot nu mă regăseam în ce făceam. 

Într-o zi, împreună cu Ioana Lascăr, producătoarea filmului, ne-am închis într-o cameră la studio, pornite să rezolvăm puzzle-ul. Aveam niște piese obligatorii: copii pierduți pe plajă, anii ’90, și să fie „un film pe care noi am vrea să îl vedem”.  Atunci, pentru prima oară după mult timp, am putut să vizualizez clar ce avea să urmeze. Copii pierduți pe plajă avea să fie o călătorie prin România, cu o mașină roșie și un megafon, în care eu urma să caut fizic persoane din generația mea, pierdute și regăsite. Și, din călătoria asta, avea să rezulte un portret subiectiv al generației ’90. 

Au urmat și de data asta perioade extinse de scris și rescris, dezvoltare, finanțare, așteptare, filmare, montaj, sunet, post-producție etc. Cât un doctorat, doar că făcut în echipă.

Am realizat mai tot așa, din mers. Pas cu pas, din aproape în aproape. Vestea bună e că atunci când parcurgi drumul ăsta cățărându-te lent, priză cu priză, tot ce înveți rămâne cu tine. Pentru că n-ai luat-o pe scurtături, știi cum ai făcut, unde ai greșit, unde ai crescut ritmul, unde ți-ai tras sufletul. Nu știu cum e pe drumul scurt. Dar pot să vorbesc despre ăsta lung și enervant. 

Love what you do, do what brings $

Banii fac parte din ecuația oricărei meserii. Iar cea de regizor nu face excepție.

„Love what you do, do what brings $” – am citit asta recent pe un zid, în Kassel, Germania, unde urma să țin un Artist Talk la Universitatea de Arte. Mi s-a părut o modalitate foarte cool și tranșantă de a trata un subiect despre care nu îți vorbește mai nimeni. Sau cel puțin așa a fost la mine. Când eram la început de drum, mi s-a întâmplat să fiu atât de absorbită de ce munceam, atât de convinsă că ce fac are un scop nobil, încât uneori am ignorat aspectele financiare. Și, desigur, asta produs dezechilibre.

Când am aplicat prima dată la CNC, am câștigat cu nota 10 la scenariu ( locul 2 în clasament), dar apoi, în următoarele două sesiuni n-am mai câștigat. Ce credeam atunci? Că sunt nedreptățită. Ce cred acum? Că am greșit investindu-mi toată energia și resursele într-un joc de ruletă. Ce se întâmplă la ruletă? Când câștigi, e foarte bine, iar când pierzi, e foarte rău și te mai și destabilizează pe toate planurile – fizic, psihic, social.

Am început să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă concursurile CNC ar dispărea de tot. Dacă de mâine nu mai pot să-mi finanțez filmele, ce fac? Chiria tot trebuie plătită. Ce știu să fac, cum pot să devin utilă altora, și totodată, să răspund propriilor nevoi?

În 2017, am fondat un mic studio de producție de documentare scurte pentru web. Produceam serii video comisionate de diverse branduri. A mers tot în valuri, dar, pentru că alternam cu alte finanțări, eram în echilibru. A fost experiența care m-a învățat și despre lucrurile pragmatice din meseria asta. Am învățat producție, am învățat să negociez, să fac bugete și să subcontractez. Am început să mă educ financiar, să înțeleg cum se calculează un fee, și cum se citește un contract. Și am luat asta cu mine în toate proiectele care au urmat. M-am obișnuit să nu-mi pun toate corăbiile pe același râu. Vorbesc despre bani devreme în relațiile de lucru, și văd asta ca pe un semn de profesionalism. 

Stop & reflect

Ai nevoie de momente de reflecție ca să evoluezi ca artist. 

După terminarea facultății, am ales să ies din mediul artistic, pentru că mi se părea abstract și lipsit de structură. Eram însetată SĂ FAC lucruri, iar în filmMAKING, exista acest MAKING, care părea să satisfacă nevoia mea. Am ținut în brațe ambiția asta de A FACE, A FACE, A FACE, timp de 7 ani, până am finalizat primul lungmetraj. După care, a venit pandemia, și brusc, făcutul a dispărut forțat din agenda mea. După 7 ani în care ăsta fusese țelul meu suprem, să fac, să produc, să pun mâna, nu știam cum să-mi petrec zilele. Nu știam altceva.

Până atunci, nu m-am oprit niciodată să mă uit la ce făcusem deja. Nu mă cunoșteam, nici ca regizor, nici ca om. Muncisem mult, enorm, dar fiind prinsă în toată inerția asta a făcutului, nu mi-am dat niciodată răgaz să mă întreb de ce fac ce fac. Și de fapt, ce fac? 

În carantină, am început să scriu, să-mi deconstruiesc procesul artistic. Și, spre surprinderea mea, asta mi-a dat o claritate care m-a ajutat să trec într-o altă etapă, ca maker. M-am putut elibera de ideile preconcepute pe care le aveam despre meseria mea, și am câștigat bucuria de a crea, pur și simplu. Am redeschis ușa explorării artistice, o ușă pe care o închisesem cu 7 ani în urmă, gândindu-mă că nu mă potrivesc.  Mi-am dat voie să asamblez din bucăți filme experimentale, poetice, inovatoare. Parcă făcusem teme destul, și acum ieșeam la joacă – așa m-am simțit lucrând la I AM HERE, 2020: A Covid Space Odyssey, sau 3 Dialogues About the Future – filme pe care nu le-am visat vreodată dar care au venit atât de natural. Reflecția hrănește creativitatea. „A gândi” e la fel de important ca „a face”. Structura și experimentul pot coexista. Oferindu-mi spațiu de reflecție, lumea mea a devenit mai încăpătoare. 

Fii sinceră

Sinceritatea regizorului se vede pe ecran – și e ceea ce-i face pe oameni să se atașeze de un film documentar. 

„Eu, ca documentarist, nu am mai multe drepturi asupra intimității celorlalți decât are un pasager de metrou asupra unui alt pasager”, am scris la un moment dat într-un notes. 

Așteptarea mea de la filmul documentar – pe care îl fac eu – e următoarea: să pornească de pe o poziție de învățăcel. Nu știu mai mult decât ceilalți și nu am mai multe drepturi – și apoi, pe măsură ce se construiește, să-și asume, și să nu uite, că e un film. Nu o felie de viață „furată” cu o cameră invizibilă, ci o realitate fabricată. O realitate reorganizată de un regizor și de echipa sa. 

Țin mult la sinceritatea filmului documentar, e primul lucru pe care-l chestionez, și primul lucru pe care-l văd pe ecran. Și prin sinceritate mă gândesc și la cât de mult mă oglindesc eu, ca realizator, în subiect. Pentru că asta magnetizează publicul – nu neapărat o suită de secvențe și personaje pe care le credem pe cuvânt că sunt din „viața reală”, ci faptul că eu, realizator în carne și oase, cu buletin și adresă, m-am expus la acele situații, am creat niște relații și o reciprocitate, și acum încorporez, cumva, toată povestea, și o pot împărtăși mai departe, pentru că am trăit-o. Chiar dacă filmul nu e despre mine, e întotdeauna și despre mine. „Give me a mask and I will show you my true face”. E important ca, înainte să-mi permit să mă uit la ceilalți, să fac efortul să înțeleg legătura dintre mine și ce filmez. 

La 23 de ani, când am început, nu mă poziționam neapărat așa. Funcția filmului documentar era să satisfacă o curiozitate. Am întrebarea X, vreau să-i răspund. Cum răspund? Printr-un film. Așa cum alții o fac printr-un articol sau o carte. Pe măsură ce am lucrat mai mult și mai mult, am înțeles că spectrul posibilităților e mult mai bogat, și m-am bucurat să descopăr diverse nuanțe care-mi conveneau mai mult. În loc să ofere răspunsuri, filmele mele documentare aveau să ridice întrebări noi. Să invite la explorare, sau chiar la joacă, să ne facă să gândim mai mult, și mai bine, și mai deschis. Să antreneze empatia, să ne ajute să înțelegem puțin mai mult despre noi și ceilalți, despre prezent, despre locul nostru în lume. Să ne ajute să fim puțin mai buni și puțin mai înțelepți. E prea ambițios? Nu știu. Probabil. Cine știe cum o să mi se pară asta în timp…

***

Cum mă simt după 10 ani în profesia asta? Încă învăț. Și faptul că predau mă forțează să mă uit des la ce mai am de îmbunătățit. Cu timpul, simt că efortul de a-mi arăta curajul și persistența, de a reflecta conștient la ce fac, de a îmbrățișa conversațiile dificile, au devenit nu doar mai mici, dar sunt parte din ce fac. Sunt parte din mine. Încă învăț să-mi țin echilibrul pe valurile care vin spre mine în tot acest proces – așa vizualizez că arată drumul meu de ceva vreme: surf pe valuri inegale, dar nesfârșite, care mă poartă sus, și jos, și iar sus, și iar jos, și iar sus. 🌊

Alina Manolache

Alina Manolache lucrează ca regizor de film, profesor, mentor și trainer, și este cunoscută pentru filmele ei la granița dintre documentar și film experimental. O găsiți pe websiteul ei,alinamanolache.comsau pe Instagram,@alina.manolache.