6 filme de la Festivalul Filmului Francez

20 martie, 2024

Mâine începe Festivalul Filmului Francez, într-o dată în care celebrăm și Ziua Internațioanală a Poeziei și ne place să credem că potriveala nu e tocmai întâmplătoare. Ediția de anul acesta – Vertiges – precum și filmele selectate din festival au ca punct de pornire felul în care privim subiectele sensibile pe care lumea le traversează, senzația de tulburare a simțurilor, de pierdere a echilibrului, semne specifice unui vertij. Uneori, așa cum se simt și unele versuri pe șira spinării, vorba poetei Anne Sexton. Festivalul este la a 28-a ediție și se va desfășura în perioada 21-31 martie în București și în alte 12 orașe. Programul include o selecție cu cele mai importante producții franceze recente (cuprinse în secțiunea Panorama filmelor anului), debuturi sau producții noi surprinzătoare în lungmetraj sau scurtmetraje (în cele două Competiții din festival), filme de văzut cu familia, dar și o secțiune nouă, Mauvais genre, care vine cu filme franceze de gen. Mai jos, iată recomandările noastre care sperăm să te inspire.

***

Chronique d’une liaison passagère (r. Emmanuel Mouret)

Chronique d’une liaison passagère (r. Emmanuel Mouret)

Mi-a lipsit mult un film rohmerian done properly iar Mouret (un diamant ascuns) este un autor discret, care forează în interiorul narațiunii și a gesturilor mici (tipice cinemaului francez) pentru a ilumina câte puțin din comedia umana cotidiană. În ciuda simplității sale aparente, pasageră precum o indică titlul său, Chronique… este un film despre cum aparținem unii altora, unii de alții, unii față de alții – cu mult mai profund decât simpla premiză de film despre îndrăgostire și infidelitate ar da de înțeles. Totodată, un film în care Vincent Macaigne (strălucit în noul film de Olivier Assayas) se reconfirmă drept una dintre marile prezențe ale filmului francez contemporan. (Flavia Dima)

Hors-Saison (r. Stéphane Brizé)

Hors-Saison (r. Stéphane Brizé)

Epoca cinică şi ideologică în care trăim nu prea mai lasă loc pentru poveşti de dragoste convingătoare în cinema. Apare o inevitabilă stânjeneală. Şi, totuşi, după o trilogie socială, Stéphane Brizé are îndrăzneala, aproape obrăznicia, să propună un emoţionant film despre o iubire neîmplinită, cu două interpretări actoriceşti greu de uitat (Guillaume Canet şi Alba Rohrwacher).

Yannick (r. Quentin Dupieux)

Maestrul francez al umorului negru, al absurdului şi al bizareriei recidivează cu un nou film care chestionează în cel mai neaşteptat mod societatea occidentală burgheză în care trăim, cu toate convenţiile şi ipocriziile ei, mai ales în relaţie cu arta. Un film savuros de inconfortabil. 

Le Règne animal (r. Thomas Cailley)

O distopie alertă în care oamenii se transformă în păsări sau animale miza lui Thomas Cailley nu este să marşeze atât de mult pe încărcătura simbolică, eventual şi politică, a unui astfel de scenariu, ci mai ales pe plăcerea pură de a imagina şi găsi mizanscena cea mai bună pentru a reprezenta contopirea speciilor. (Ionuț Mareș)

Le Gang des bois du temple (r. Rabah Ameur-Zaïmeche)

Le Gang des Bois du temple

Primele zece minute din Le Gang des Bois du temple reprezintă probabil cel mai puternic început de film al lui 2023: cineastul Rabah Ameur-Zaimeche forțează acolo duratele și intensitatea neagră, suprapunând durerea unui fiu care și-a pierdut mama, muzica de orgă a catedralei și vocea sfâșietoare a miticei Annkrist. E ceva, în acest chip de bărbat care se descompune în fumul de tămâie, în acest chip de femeie pe care citim urmele vieții înverșunate, care frizează o formă de epifanie. Un cineast care riscă o asemenea secvență între pietate și manieră, între patos și abstracțiune e o persoană pe care putem conta. Filmul nu ține niciodată promisiunea acestui extaz până la capăt, dar, din fulguranță în fulguranță, trasează cronica decalată, flotantă, a unei Arabii transcontinentale, strămutate în periferiile Franței, contemplate aici cu ochi de profet al întunericului. Din toate cadrele acestui Gang des Bois du temple străbate până la noi o teribilă liniște. (Victor Morozov)

Yannick (r. Quentin Dupieux)

Yannick (r. Quentin Dupieux)

Te-ai săturat de tâmpeniile artei înalte care te țin în sala de spectacol ca pe-un ostatic? Yannick dă și decide să ia lucrurile în mâinile lui, deturnând o piesă anostă de bulevard – până la urmă de ce dracului trebuie să înduri niște actori care chiar nu-și dau silința? Filmul lui Dupieux se recomandă ca un quickie savuros, care chiar nu te ține prea mult în sală, și o fabulă excelentă despre frecușul dintre artă și public, subliind ipocriziile și cretinitățile care se află de ambele părți. Pe cât e de catartic și de meta, pe atât Yannick dă poporului ce e al poporului – e un film de public, în sensul în care tocmai publicul se răscoală aici împotriva pretențiosul artei. Dupieux face aici o glumiță eliberatoare și reușește tocmai ce teroristul de artă Yannick își dorește: să distreze, scurt și la obiect. (Dora Leu)

Le Procès Goldman (r. Cédric Kahn)

Le Procès Goldman (r. Cédric Kahn)

„Sunt nevinovat pentru că sunt nevinovat!”, strigă mândru și sigur pe el Pierre Goldman, în timp ce este judecat pentru uciderea a doi farmaciști în Paris. Goldman (excelent Arieh Worthalter în rolul său) a fost deja condamnat la închisoare pe viață în primă instanță, dar, șase ani mai târziu, în care-și susține vehement nevinovăția pentru crimă, e rejudecat. Când ajunge iar să vorbească din tribune, Goldman nu încearcă să fie plăcut de către judecători – dimpotrivă, e pedant și agresiv, dispus să plătească prețul pentru a-și menține convingerile, dacă e nevoie. You’re risking your head, îi spune avocatul său Georges Kiejman (Arthur Harari, plăcut să-l „revăd” aici în ipostaza de actor după Anathomy of a Fall) iritat de izbucnirile clientului său care riscă să-și arunce procesul în aer. Un film care rar iese din sala de judecată zgomotoasă și haotică, într-o atmosferă fără suflu și în același timp intim pusă în scenă de regizorul Cédric Kahn (prin gesturile personajelor și limbajul corpurilor, fețele oamenilor și personalitatea contradictorie a lui Goldman) și care pune accentul nu numai pe antisemitismul societății franceze din anii ’70, dar orice formă de rasism instituțional. (Anca Vancu)

Întregul program al festivalului poate fi găsit pe site-ul festivalff.ro

Un material colectiv, scris de redactorii noștri