Despre controversa Gone With the Wind – combătută cu 4 filme contemporane

23 Iunie 2020

Pentru oricine consideră că nu există filme rasiste în SUA sau că ele n-ar fi o problemă “reală”, am alcătuit o listă de filme care nu-s propagandă white supremacy și nici nu văd viețile minorităților afro-americane ca fiind secundare, dispensabile sau nocive – excepții care până de curând n-ar fi fost posibile. Să ne amintim, așadar, că cinemaul american de ficțiune debutează apoteotic cu Birth of a Nation (r. David Wark Griffith, 1915), o operă rasistă (de mai bine de 3 ore), în care, în urma războiului civil și a abolirii sclaviei, femeile albe, neajutorate și inocente ar fi amenințate cu violul de câte o brută de culoare aflată în libertate. Pentru orice act de acest chip sau ori de câte ori un alb se simțea amenințat de un negru, bărbații albi îi spânzurau pe cei inferiori lor pe propria moșie. Filmul ăsta, de altfel lăudabil pentru execuțiile lui estetice, a făcut ca Ku Klux Klan-ul să renască la trei luni mai târziu. 24 ani mai târziu, rasismul rămâne zdravăn la apariția unui alt film emblematic american, Gone With the Wind / Pe aripile vântului (r. Victor Fleming, după o adaptare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell). 

Ca o consecință firească a faptului că, în ultimii ani, tot mai mulți teoreticieni de film și critici denunță filme din trecut pentru că propagă idei nocive, pentru că promovează cineaști ale căror abuzuri ar fi ieșit la iveală în public (vezi cazul Harvey Weinstein), dar și ca urmare a protestelor #BlackLivesMatter emergente în SUA după uciderea lui George Floyd, platforma HBO decide să scoată temporar din grila sa Gone With the Wind, unul dintre filmele cele mai iubite de români. Decizia a născut tot felul de reacții – de la caraghioase la scandaloase – cu mesajul definitiv că n-ar trebui să chestionăm un film făcut în trecut, pentru că el reflectă spiritul vremii respective. Argumentul poate fi combătut foarte ușor – Gone With the Wind e un film de propagandă, lipsit de nuanțe, în care combaterea sclaviei din sud are un suflu apocaliptic, totul se năruie în flăcări; americanii din nord sunt văzuți ca niște sălbatici care pârjolesc averile moșierilor și îi silesc să muncească în locul negrilor, o tragedie despre decădere socială șamd. 

Gone With the Wind
Gone With the Wind

Un mic context: filmul se petrece în 1861, în buza războiului civil american, și cu toate că e îmbălsămat într-o poveste tipică de dragoste cu o fată de moșier foarte capricioasă-dar-lipicioasă, propaganda rasistă e postulată încă din prologul filmului, care anunță că spectatorul urmează să vadă “o ultimă reverență asupra cavalerismului și a câmpurilor cu bumbac, a sclaviei, o lume pe care o mai găsești acum doar în cărți, căci rămâne un simplu crâmpei de vis…”. Practic, Gone With the Wind se referă la nostalgia sclaviei – filmul, lansat în 1939, nu vede neapărat servitorii de culoare ai domeniului Tara ca fiind niște brute (deși arguably îi vede doar needucați și gălăgioși, ceea ce tot un clișeu odios rămâne), dar transmite subliminal faptul că, odată ce sclavii n-ar mai fi acolo să culeagă bumbacul, moșia o să dispară într-o formă sau alta, căci altfel cine o s-o mai muncească? 

Există tot mai multe materiale care discută critic despre chestiunea rasismului în media – trecând de la eseuri video despre whitewashing și blackface (primul concept desemnează distribuirea actorilor albi în rolurile minoritarilor, negându-le celor din urmă dreptul de a juca roluri importante; al doilea vorbește despre faptul că, la începuturile cinemaului, actorii albi se pictau pe față pentru a juca roluri de negri, iar, mai târziu, negrii trebuiau să se picteze cu vopsea complet neagră, pentru amuzamentul publicului) până la produse de ficțiune, precum Black Panther (r. Ryan Coogler, 2018), o utopie Marvel cu supereroi necolonizați, care trăiesc în Wakanda (o metropolă africană prosperă și independentă). Fără a mă lungi și mai mult cu introducerile, am ales o mini-galerie de filme regizate de cineaști de culoare, care vorbesc despre experiențele afro-americanilor, cultura lor, precum și dorința de a se integra/afirma într-o societate inechitabilă și distantă, care-ți amintește la orice pas că ești “Celălalt”. 

 

  1. 13th – r. Ava Duvernay, 2016
13th
13th

În documentarul său, 13th, Ava Duvernay discută pe larg implicațiile fizice ale celui de-al 13-lea amendament în Constituția SUA, intrat în vigoare în 1865; el anunță abolirea sclaviei și a servituții involuntare, cu excepția situației în care vorbim despre ispășirea unei pedepse penale. Practic, oferind dovezi și statistici, odată cu încheierea conceptuală a sclaviei, în SUA s-a impus un alt tip de servitute – închisorile s-au umplut cu oameni de culoare care erau nevoiți să muncească pentru stat, fără a fi plătiți, asigurând un fel de continuitate abominabilă a sclaviei. Filmul explică, de altfel, multe dintre temele și preocupările cineaștilor și artiștilor afro-americani, care discută despre incriminarea pe criterii de culoare și un fel de stigmă socială cu care minoritarii se confruntă până și în prezent (că ar fi din capul locului periculoși, posesori de droguri, violatori, bestii șamd – foarte Birth of a Nation-like). În 1995, criminalistul John DiIulio îi numea superpredators, sintagmă cu care până și Hillary Clinton a defilat – în justificarea unor măsuri austere care mărea pedepsele și timpul petrecut în penitenciare și a schismei tot mai galopante între majoritari și minoritari. Totul în final e o industrie capitalistă care beneficiază enorm de pe urma oamenilor închiși – care nu mai poate și nu-și dorește să dea înapoi. 

 

  1. Get Out – r. Jordan Peele, 2017
Get Out
Get Out

Get Out a fost groundbreaking din mai multe puncte de vedere: la un prim nivel, era povestea lui Chris, un fotograf de culoare care își petrece un weekend la părinții iubitei sale albe, Rose, înhămat cu mai multe griji (oare sunt rasiști, oare îl vor accepta, oare e totuși paranoic?); al doilea, ținea de o metaforă a colonialismului, mult mai profundă, și anume, a folosi trupurile afro-americanilor pentru a prelungi speranța de viață a bătrânilor upper class din SUA (într-un mod similar în care o făceau sectanții din Being John Malkovich, ocupându-i corpul actorului american). Peele țese tot felul de metafore rasiale pe parcursul filmului: cei doi lovesc cu mașina o căprioară, prevestind parcă faptul că protagonistul va fi încă una din cele zeci de victime ale lui Rose (și implicit ale segregării), iar Chris, confruntat cu atâtea dubioșenii, îi suspectează mai întâi pe servitorii de culoare ai familiei (fiind, la rândul lui, obișnuit cu normele sociale care-i blamează mai întâi pe minoritari). Spre deosebire de Us, noul film al lui Jordan Peele din 2019, Get Out e puțin mai subtil și mai inventiv – dacă Us e un horror fatalist despre privilegiul de clasă, cel din urmă are un final (aproape) fericit și bucăți de comedie pură. 

 

  1. Sorry to Bother You – r. Boots Riley, 2018
Sorry to Bother You
Sorry to Bother You

Se dă o companie de operatori call center și Cassius Green (Lakeith Stanfield), un afro-american ambițios; odată ajuns în companie, e dispus să facă orice pentru titlul absolut de power user (o funcție mistică în firmă, care-ți asigură, printre altele, urcarea la etajul următor cu un lift poleit cu aur). Prin “orice” se înțelege a ajunge egoist și autosuficient sau a-și nega (la propriu) vocea naturală – una dintre cele mai comice și satirice bucăți din film e faptul că Green “vorbește” ca un alb, pentru a suna mai convingător pentru interlocutorii săi. Desigur, ca în orice satiră politică, Cassius ajunge în vârf, lăsându-și iubita activistă de stânga în spate și îmbrățișând o corporație care recrutează sclavi full-time, dar, ajuns în carnea sistemului, se trezește și pornește o revoluție. 

 

  1. BlacKkKlansman – r. Spike Lee, 2018
BlacKkKlansman
BlacKkKlansman

Premisa din BlacKkKlansman ar suna poate la fel de stupefiant ca cea din Sorry to Bother You dacă n-ar fi vorba de un caz real (bazat pe memoriile lui Ron Stallworth din 2014): în anii ’70, un polițist afro-american se infiltrează în inima Ku Klux Klan-ului, se conversează cu liderul ei și, cu ajutorul alter-ego-ului său, un alt polițist de origine evreiască, ajunge să primească până și membership. Cu toate că filmul e articulat ca o comedie socială, Spike Lee reamintește constant spectatorilor că protagonistul, chit că e polițist, încă suferă de pe urma prejudecăților rasiale (într-o secvență, de pildă, e arestat de colegii săi, deși urlă că e sub acoperire) și că, aflat pe partea cealaltă a baricadei, ajunge și el să comită abuzuri fără să-și dea seama. 

 

Georgiana Musat Georgiana Musat
Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de Topul Lunii - publicat la început de lună, miercurea. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.