“Wuthering Heights”- O frescă de carne, pistrui și vinișoare
S-au făcut, de-a lungul timpului, peste 30 de adaptări ale romanului lui Emily Brontë, ba-n formă cinematografică, ba televizuală sau teatrală. Fascinația absolută pe care o exercită La răscruce de vânturi, la care se-nhamă periodic câte-un cineast, a transgresat bariere lingvistice, culturale – Luis Buñuel însuși și-a propus propria versiune în spaniolă în Abismos de Pasión, în 1954; nici măcar Jacques Rivette nu i-a rezistat (Hurlevent, 1985). Cea mai valoroasă, din multe puncte de vedere, rămâne în definitiv cea lansată de Andrea Arnold în 2011, adusă la zi, filmată cu camera bâțâită, făcând din spectator mai mult decât un martor. Deseori, aparatul de filmat intră în mlăștinile alunecoase, în crengile pline de spini, în coamele cailor. De reținut că și această variantă omite multe din carte, dar are, spre deosebire de restul, un interes crescut în a recrea cât mai realist, cât mai fidel posibil, asperitățile socio-umane descrise de Brontë.
Obiectul căutărilor pare să fie însăși persona deconcertantă a lui Heathcliff, unul dintre cele mai barbare personaje masculine care-au făcut vreodată obiectul tânjirii și îndrăgostirii domnițelor: un copil oprimat, redus la statutul de bestie, cel la care nimeni nu se uita decât cu scârbă, cel de altă culoare, Celălalt. Brontë îl descrie astfel, succint, la maturitate: „înfățișarea sa este aceea a unui țigan tuciuriu, dar după haine și maniere pare un gentleman (puțin cam șleampăt, dar fără a frapa prin această neglijență, căci trupul său este bine făcut și drept, cu un aer destul de morocănos); domnul Heathcliff ar putea fi cu ușurință suspectat că suferă de o trufie lipsită de bunele maniere.” După ce-i cules în copilărie de pe străzi de un moșier inimos, ajunge la Wuthering Heights, unde va fi ocărit în diverse forme de alți bărbați cruzi. Numai Catherine, fiica moșierului, în definitiv o soră-surogat, îl va accepta așa cum e, văzând în sălbăticia lui multe din a ei însăși. Tragismul poveștii constă în imposibilitatea iubirii, văzută ca un blestem, o continuare chinuitoare de după moartea lui Cathy.
Discuția despre moștenirea culturală a acestui personaj și felul în care ea a căpătat o anumită formă estetizată, beatificată, în persoana unor actori în albi, frumoși, cu carismă, nu-i nouă; Heathcliff a fost Laurence Olivier, de pildă, Tom Hardy, Ralph Fiennes, Timothy Dalton. Dar a mai fost și James Howson (din reinterpretarea lui Arnold), un actor de culoare care-a înțeles mai bine decât toți ce reprezenta acest personaj – ura lui e îndreptată împotriva lumii care l-a proscris, care l-a marginalizat, care l-a transformat în alteritate. Heathcliff-ul lui e un personaj în permanență în joc cu penumbrele, încadrat mereu strâns de câte-o ușă din care iese lumina; e cel ce pândește la colțuri, care ascultă la uși, care e și nu e acolo în același timp. Sensul ăsta se pierde odată ce ejectezi aspectul rasial din opera lui Brontë; tot ce rămâne e o vagă ură de clasă. Nu neg că predecesorii n-ar fi fost niște Heathcliffi buni; din fiecare rezidă câte o scânteie din personajul livresc. E drept și că Wuthering Heights e un roman atât de dens și cărnos încât poți extrage efectiv ce variantă ți se potrivește mai bine – de obicei se taie din lungimea întinsă celei de-a doua generații, care e de fapt și cea mai umanist-orientată (măcar o putem vedea în varianta cu Tom Hardy); e și bucata în care Heathcliff devine obsedat de prezența lui Catherine de după moarte. Altfel, sunt foarte multe bucăți care se repetă aproape unu-la-unu cu cartea (întâlnirea cu Lintonii, de pildă, mereu evocată identic, momentul în care Cathy și Heathcliff încep să se rupă unul de altul, iar Cathy descoperă lumea din afara casei).
Se discută în special despre lucrurile care se petrec în fidelitate cu materialul-sursă, dar arareori despre cele care efectiv îmbogățesc textul; dintre ele, l-aș aminti pe cel mai drag mie, când, în varianta lui William Wyler din 1939, Laurence Olivier, șifonat de niște tufișuri, înnămolit, sparge petrecerea unor burghezi morcoviți și-i blesteamă pe toți, promițându-le represalii; tot aici, momentul în care fantoma lui Cathy agresează fizic un străin aciuat în fosta ei cameră de domnișoară. Și nu în ultimul rând, o bucată fără cuvinte, din filmul lui Arnold, mersul împleticit al lui Heathcliff prin mocirlele moșiei, după ce se întoarce în pantofi de domn, semn că picioarele nu-i mai știu calea. În ciuda întunecimii textului, filmele sunt în mare parte foarte diferite tonal. Există pe Youtube diverse adaptări complete ale poveștii, realizate de fani înrăiți ai lui Brontë, fără valoare cinematografică, dar vizionate per ansamblu cu mare interes doar pentru că ele conțin literalmente toate replicile din carte.
Dar probabil că, per total, Wuthering Heights e totuși un roman dificil de ecranizat, în pofida accesibilității sale la nivel de scriitură; e un roman cu perspectivă dublă, în primul rând. Principalul său narator, Nelly, e menajera casei, e năzuroasă și unreliable; e cameleonică, povestește numai bucățile care au marcat-o afectiv, bucăți care ele însele sunt povestite la mare distanță temporală de momentul în care s-au întâmplat propriu-zis. E distanță și în relatarea relației dintre cei doi, întrucât, după cum ea însăși amintește, întâlnirile dintre Cathy și H. se petreceau departe de ochii lumii, pe o stâncă, unde obișnuiau să fantaseze împreună. Și apoi, e povestea pe care Lockwood, noul chiriaș al conacului Grange o ascultă de la Nelly și o trece prin propriile sale impresiuni și sensibilități livrești. Cu alte cuvinte, Lockwood încearcă să țeasă și mai mult sens în jurul relatărilor lui Nelly, iar Nelly, la rându-i, face un efort de a serializa și gonfla momentele desfășurării acțiunii, nelipsindu-se de harul înfloriturilor estetice. Puține adaptări cinematografice, însă, fac din Nelly o prezență cu mare sens în interiorul poveștii. Ecranizarea din 2026, în mod întâmplător o face, însă din cu totul alte motive.
1) Nelly e de vină!
Constat că Wuthering Heights ajunge treptat unul dintre cele mai preferate romane de adaptat cinematografic din toate timpurile, astfel încât fiecare versiune are calitatea de a aglutina atât substratul socio-cultural propus de Brontë, cât și propriile marote ale deceniului/anului apariției. Cea mai recentă apariție, regizată de Emerald Fennell (care-și începuse cariera regizorală cu Promising Young Woman, care efectiv deschisese niște noi forme de reprezentare feministă) anunță o ruptură abruptă cu cartea; după cum explică regizoarea, această variantă, al cărei titlu se află, apropo, între ghilimele, aruncă într-un hău și mai mare problema perspectivei. Este erzațul unor senzații care-au încercat-o pe autoare când avea 14 ani și a citit pentru prima oară romanul. Plasându-l între ghilimele, universul acesta se deconspiră din start: dacă e memoria unei memorii (romanul e rezultatul amintirilor lui Nelly), am senzația că asist la un telefon fără fir, reprodus en abyme, până la sfârșitul sensului cuvintelor.
Firește, Heights-ul lui Fennell nu-i deloc o amintire fulgurantă de minte de copil; e o fantezie pe alocuri sadică despre jocuri de putere sexuală, despre constrângeri fizice (corsete, rochii strânse pe trup, codițe împletite), constrângeri morale (moravuri și conduite sociale). Să luăm, de pildă, cele trei personaje feminine. Nelly, care aici apare ca personaj static, cu combustie interioară, croșetează sau citește. Clevetește din ochi în majoritatea timpului și e scoasă țap ispășitor pentru tragedia dintre Cathy și H. Din cauza statutului său inferior (în varianta lui Fennell e o fiică nelegitimă a moșierului Earnshaw, tatăl lui Catherine, în romanul bronteian ea este menajera casei), ea n-are putere propriu-zisă, singurul mod prin care și-o exercită este prin manipulare și bârfă. Catherine și Isabella (în carte, sora lui Edgar, soțul lui Catherine, în film e protejata lui) sunt văzute ca două păpuși Barbie în oglindă. De altfel, unde C. e exuberantă, I. e timid-submisivă. Sunt reprezentate, orișcum, sub metafora corsetului – una se eliberează de el și alta îl îmbrățișează într-o formă de represiune sexuală (ajunge să umble înlănțuită la propriu, ca un câine, devenind într-un fel proprietatea lui Heathcliff). Să fie acesta comentariul lui Fennell asupra trendului recent de revenire a femeilor moderne la postura dezirabilă de traditional-housewife?
Titlul între ghilimele reprezintă, totodată, o joacă postmodernă de-a adaptarea; textul ca pretext pentru a esențializa la sânge o poveste prea lungă pentru un public dornic să primească mesajul mai repede, mai puternic, mai cu vlagă. Tânjeala, elementul central al poveștii brontiene dintre Heathcliff și Cathy, actul sexual neconsumat care îi roade pe dinăuntru și-i bântuie (în carte, Heathcliff e atât de mistuit de obsesie încât o deshumează pe biata Catherine) nu există decât în prima jumătate. Cealaltă e o livrare obsedant-reiterată a unor preludii între Catherine (Margot Robbie) și Heathcliff (Jacob Elrodi), amândoi ridiculizați în această postură: degete linse, cocă plămădită, salivă, sudoare, plete muncite în vânt, descătușări în trăsură, pe delușor, în spatele casei, la o înmormântare, chiar, pe unde se nimerește.
2) Ce versiune a lui Heathcliff tragem din pălărie azi?
Heathcliff-ul lui Elordi e ridicol în forma lui bestială, zdrențuroasă, neghioabă, cu plete frankensteiniene în vânt (rol de care nu pare să se fi dezbărat complet aici); împleticit într-un accent țărănesc perfecționat și barbarisme/golănisme de tipul „ți-e frig, Catherine? așteaptă puțin să frâng acest scaun cu mâinile goale și să-l pun de îndată pe foc”; dar și cu nesaț romantic (îi ține palmele deasupra capului în plină ploaie). În varianta aristocrată, e doar un marghiol cu dinte de aur care-și linge degetele în public. Pentru Fennell, întreaga bucată despre latura mistuitoare a lui Heathcliff, ceea ce reprezintă, pentru oricine e familiarizat cu universul lui Brontë, tot romanul, practic, nu există; în locul său, își face loc varianta maximatistă a unui macho-din-vecini (până și cicatricile devin prilej de estetizare) cu apucături de dominator.
3) Un transfer de tipul Dorian Gray
Nu numai Heathcliff e un personaj schimbat – mai sunt și alții – deși nu văd o problemă în faptul că fratele lui Catherine a fost compilat în personajul tatălui ei (jucat formidabil de Martin Clunes). Principala problemă a filmului lui Fennell e că, în ciuda faptului că promite catharsis, există o schismă considerabilă între trauma trăită de personaje la nivel teoretic și decorurile în care ea se desfășoară. Emoția e substituită de latex și plasticuri kitschoase, fructe supradimensionate de carton, vegetație din plastic. Fennell citează niște imagini pe care le-am mai văzut și prin alte părți, într-o manieră tendențios-asumată: Alice in Wonderland+Marie Antoinette+Barbie, toate la un loc, într-o explozie cromatic obositoare, detestabilă, supra-saturată; orice obiect din cadru e o operă de artă (lucru care îngreunează teribil vizionarea, e imposibil de cuprins cu ochiul în întregimea lui). Fennell discută despre cum a creat decorurile aici, subliniind faptul că mai degrabă a fost interesată de a plasa obiecte cu rezonanță asupra epocii decât de a prezerva adevărul istoric. În orice caz, nu se mai poate simți nici tristețe, nici suspin în acest tablou milimetrizat: moartea lui Catherine se petrece într-un decor vivant – o frescă de carne, pistrui și vinișoare. Ea moare, dar pereții trăiesc, ca-ntr-un transfer de tipul Dorian Gray – podeaua roșie, care-i omen-ul sarcinii pierdute, fiecare cameră cu alt vibe, altă culoare, care să sugereze alte sentimente. Ansamblul amintește de Antiporno (2016), filmul lui Sion Sono, unde protagonista locuiește într-o lume de carton; tot ca aici, se creează un mare efect de distanțare. În lipsa emoției, Fennell ne arată cum ar trebui să se simtă personajele printr-o butaforie – tatăl alcoolic trece în neființă într-o încăpere în care se află munți de sticle goale.
Începutul filmului e o glumă kuleșoviană (ce-or fi horcăiturile semi-erotice ale unui bărbat – urmează să moară, să juiseze, simte plăcere sau durere?). Fennell ține ecranul negru până când devine plictisitor-agasant – pentru ca în final să vedem că asistăm la o decapitare. Am rămas cu această senzație de greață permanent de-a lungul filmului: joaca de-a superioritatea, de-a perspectivele din avion, de-a postmodernismul, de-a too-much-ismul devin aici de-a dreptul sforăitoare.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.