Vocea care nu te lasă să uiți
În The Voice of Hind Rajab (2025), undeva în a doua jumătate, există acest dialog încărcat emoțional în care Omar, voluntar Semiluna Roșie îi spune șefului său, Mahdi: „Uită-te puțin pe social media, trupuri de copii rupte în bucăți pe marginea drumului. Chiar crezi că vocea unei fetițe îngrozite o să le trezească empatia?” Și aici e miza emoțională a filmului, în aceste întrebări: Când de mai bine de doi ani vedem un genocid desfășurându-se neoprit în telefoanele noastre, mai poate povestea unei singure victime să ne sensibilizeze? Și sensibilizarea asta poate schimba ceva?
La prima întrebare răspunsul este da. Povestea și filmul sensibilizează. Nici nu prea are cum altfel. Realitatea e următoarea:
În ianuarie 2024 Hind Rami Iyad Rajab, o fetiță palestiniană de 5 ani, încerca să fugă din Gaza alături de unchii și verișorii ei. Mașina lor a fost atacată de un tanc israelian, care i-a omorât pe toți în afară de Hind și verișoara ei, Layan Hamadeh. Layan a reușit să intre în contact cu familia și cu Semiluna Roșie, dar a fost ucisă la scurt timp după, în timp ce se afla în apel cu salvatorii. Hind a mai supraviețuit câteva ore, timp în care a implorat Semiluna Roșie să trimită pe cineva după ea. Operațiune de salvare a durat atât de mult, deși distanța fizică pe care trebuiau s-o parcurgă salvatorii era scurtă, pentru că operatorii trebuiau să asigure un coridor de siguranță pentru ambulanță, astfel încât aceasta să nu fie atacată de forțele israeliene.
Chiar și așa, în final și Hind, și paramedicii care au venit după ea, au fost uciși, iar trupurile lor au fost găsite după câteva zile. Autoritățile israeliene au negat că ele ar fi vinovate, dar investigații independente au dovedit că acestea mint. Tancul a tras în mașina în care se afla Hind de 335 de ori, deși tanchiștii au putut vedea că e vorba de o mașină de civili în care se aflau și copii.
Filmul se uită la povestea asta din perspectiva voluntarilor Semiluna Roșie, care abrutizați de muncă și neputincioși să oprească carnagiul, încearcă să facă tot ce pot s-o salveze pe fetiță, confruntându-se cu realitatea că acest „tot ce pot” este mult prea puțin. Și nu din vina lor, ci din vina unui conglomerat de forțe, de la un raport inegal de putere cu un stat colonizator, la o lume insensibilă la suferință dacă nu este tradusă în engleză.
În centrul poveștii îi avem pe dispecera Rana Hassan Faqih (jucată de Saja Kilani), care poartă majoritatea conversațiilor cu Hind și care încearcă s-o calmeze când aceasta îi spune că îi e frică de întuneric sau că știe că o să moară și ea, ca familia ei, pe Omar A. Alqam (Motaz Malhees), operatorul care preia prima dată apelul și care apoi încearcă disperat să rezolve situația și pe Mahdi M. Aljamal (Amer Hlehel), supervizorul care e prins între ciocan și nicovală, fiind foarte conștient că responsabilitatea lui nu e doar față de victimă, ci și față de salvatori, într-un conflict în care aceștia au fost de multe ori tratați ca ținte.
Conflictul dintre Omar și Mahdi ocupă mult din film, îndârjirea lui Omar fiind contrastată cu pragmatismul lui Mahdi. În alt film sau în alt moment poate ar fi stârnit o discuție despre cine are „dreptate”, dar aici nu există dreptate. Îndârjirea lui Omar nu o salvează pe Hind, la fel cum nici pragmatismul lui Mahdi nu salvează paramedicii.
„Eu am rămas cu ideea asta de oboseală. Vorbim despre Palestina din 1948 și oricât am vorbit, o fetiță de cinci ani a ajuns să fie înconjurată de cadavre”, mi-a spus Nour, o palestiniană care trăiește în Europa, când am întrebat-o la ce s-a gândit când a văzut filmul. „Știi că degeaba trimiți, că n-ajunge. Știi că degeaba construiești, că se dărâmă a doua zi, degeaba donezi, că se pierde pe drum, știi că, orice-ai face, oricum nevoile sunt mult mai mari.” Rămâne doar „măcar we raise awareness” și se întreabă care e impactul real al filmului, dincolo de premiile internaționale. Dar, chiar și așa, vede filmul ca o reflecție a experienței palestiniene și succesul lui, o victorie pentru comunitate. „Am simțit că, da, în sfârșit suntem pe ecranele mari.”
La fel ca celălalt film al regizoarei Kaouther Ben Hania, Four Daughters, The Voice of Hind Rajab îmbină ficțiunea cu realitatea. Dacă acolo mecanismul era mai complicat: o familie de femei procesează abuzul și dispariția uneia dintre ele prin munca la un film alături de actrițe profesioniste, aici lucrurile sunt mult mai simple. Tot filmul este o dramatizare a ce s-a întâmplat în acel birou al Semilunii Roșii. Mai puțin apelul telefonic. Aici este folosită înregistrarea reală cu vocea fetiței.
Filmul nu mai are nevoie de nicio imagine violentă a vreunui tanc sau dărâmătură, și asta nu doar pentru că înregistrarea audio e destul de puternică emoțional de una singură, ci și pentru că Ben Hania știe că deja știi cum arată totul. Că ai văzut la știri sau în feed. Că dacă nu ai văzut-o pe Hind, ai văzut cu siguranță alți copii ca ea.
Rezultatul e desigur emoțional și deloc subtil. S-a plâns la premiera de la Festivalul de la Veneția, s-a plâns și la premiera de la București. Am plâns și eu când l-am văzut. E, îmi place să cred, imposibil să nu te miște vocea reală a unui copil care urmează să moară.
Kaouther Ben Hania a avut acordul părinților lui Hind de a folosi înregistrarea, mama ei chiar apare în film. Miza filmului e evidentă: ce se întâmplă în Gaza este nedrept. Moartea unor copii nevinovați este nedreaptă. Moartea lui Hind a fost nedreaptă.
Merită menționat și că imaginea și vocea lui Hind erau deja în spațiul public, de la momentul în care echipa de la Semiluna Roșie a postat povestea ei pe Social Media în speranța că presiunea publică va contribui la salvarea ei. Și dacă entități media ca CNN au continuat un trend repetat pe toată perioada ocupației de adultificare a victimelor copii, numid-o pe fetița de 5 ani, „femeie”, dramatizarea lui Ben Hania restabilește ordinea: nu te poți minți că ce auzi este vocea unei femei. Într-un fel e o rectificare simbolică, restabilind adevărul măcar pentru Hind, dacă asta nu este posibil pentru toți cei peste 20.000 de copii morți în această etapă a conflictului.
Ca jurnalistă, cred în puterea poveștilor reale de a schimba mentalități și comportamente. Cu atât mai mult când aceste povești sunt dureroase. Nu aș fi în profesia potrivită dacă aș crede altfel. Oamenii îmi povestesc lucruri oribile care li s-au întâmplat iar eu le spun mai departe lumii. E un proces ingrat, care presupune să mediezi o realitate care nu este a ta, dintr-o poziție, de multe ori, mai confortabilă și mai privilegiată. Adeseori presupune, în mod ironic, că vei ajunge să profiți de pe urma acelei realități. Poate, dacă o faci bine vei câștiga premii (dramatizarea a fost nominalizată la premiile Oscar, Globurile de Aur sau BAFTA). Pot înțelege îngrijorările legate de etica folosirii vocii unei victime reale. Te poți întreba dacă nu e totul doar un gimmick, dacă nu e asta ce i-a adus succesul și nominalizarea la Oscar. Și mai mult ca sigur că a contat, există moduri mai subtile de a spune povești tragice, moduri care te împing la mai multă reflecție, care te lasă cu sentimente mai complicate, și care primesc mai puține premii.
În plus, folosirea vocii reale a unei victime va avea mereu un impact emoțional puternic. Cum spuneam am plâns la film, la fel ca multă lume. Am mai fi făcut asta dacă n-am fi știut că ce auzim e vocea reală? Nu știu, foarte posibil că nu. Un astfel de gest are darul de a netezi orice limitări ale filmului, iar ele există. Când plângi în pumni, nu mai observi că uneori se simte puțin ca un film de televiziune sau chiar o dramatizare over the top. De fiecare dată când aveam gândurile astea îmi aminteam, însă, că asta e o poveste adevărată. Că oricât de dramatic și over the top e ce văd pe ecran, este o reflecție a unui prezent dramatic și over the top, care nici nu pare uneori real, atât este de mult și de greu.
„Înainte de genocidul din Gaza, credeam că există limite la absurd. Acum ne cutremură că nu există limite, pur și simplu”, mi-a spus Nour. Pentru ea, folosirea vocii reale a fetiței împământenește experiența filmului și nu te lasă să uiți că filmul vorbește despre realitate. Da, spune doar o perspectivă a acestei realități; da, mai sunt multe altele de arătat. Sunt multe alte povești de spus, multe mai puțin încrâncenate, mai nuanțate. Sunt multe alte feluri în care poți spune poveștile acestea. Ar fi fost mai bine să fie documentar? Nour spune că documentare s-au mai făcut și crede că trebuia să fie o poveste cutremurătoare ca să aibă impactul pe care l-a avut. „Trebuie să fii așa de frontal, brutal și de greu de digerat pentru un cetățean european cu toate drepturile și demnitățile la purtător. Trebuie să fii așa ca să te faci auzit.”
Recent regizoarea Kaouther Ben Hania a refuzat un premiu la gala Cinema for Peace, spunând că: „Pacea nu este un parfum pulverizat peste violență pentru ca puterea să pară rafinată și să se simtă confortabil. Dacă vorbim despre pace, trebuie să vorbim despre dreptate. Dreptate înseamnă asumarea răspunderii.”
Și încă nu există dreptate. Pe 29 septembrie 2025, Statele Unite au prezentat o propunere în 20 de puncte pentru a pune capăt războiului genocidar al Israelului din Gaza. Ce a urmat a fost un armistițiu care a adus o liniște fragilă în zonă. Cât din acest armistițiu se datorează presiunii internaționale e greu de spus. Încă nu știm tot ce s-a întâmplat pe teren. Aproape nouă din zece anchete militare israeliene privind acuzații de crime de război sau abuzuri comise de soldații de la începutul războiului din Gaza au fost închise fără a constata vreo vină sau au rămas nesoluționate. În paralel, un raport apărut recent arată că 75.000 de persoane și-au pierdut viața, doar până la începutul anului 2025. O cifră mult mai mare decât primele estimări care dădeau în jur de 49.000 de victime pentru această perioadă. Numerele sunt complicate în această situație, dacă nu ți s-a părut nedrept 49.000 de victime, puțin probabil să ți se schimbe perspectiva la 75.000. Dar real, oricât de abstracte sunt numerele, ele reprezintă oameni. Fiecare a însemnat ceva pentru cineva, e bine să nu uităm asta. Chiar dacă nu toți vor avea parte de dramatizări nominalizate la Oscar. Chiar dacă cei care au făcut asta nu vor fi pedepsiți.
Scena preferată a lui Nour este cea în care Rana vorbește cu psiholoaga Nisreen (Clara Khoury). În punctul acela Rana stă la telefon de minute în șir cu Hind, în timp ce în jurul ei tensiunile din echipă se accentuează. La un moment dat Hind nu mai spune nimic și toți sunt convinși că a murit. Pe balcon Rana îi povestește lui Nisreen despre cum, altădată, a sunat o gravidă sub asediu pe cale să nască. Atunci lucrurile s-au terminat cu bine. Femeia a născut. Nour spune că gura de aer pe care o ia Rama e gura de aer pe care o luăm toți. Gura de aer de care avem nevoie ca să continuăm. Ce i-a plăcut la film este că, de fiecare dată când un membru al echipei voia să se dea bătut, un altul îl împiedica s-o facă. Vede în asta o reflecție a vieții palestinienilor și adevăratul mesaj al filmului. Că oricât de fără sfârșit e oboseala, nu o lași să te oprească. Că oricât știi că e degeaba, o faci oricum. „Nu ne dăm bătuți tocmai pentru cazul acela al femeii gravide cu care a stat 5 ore la telefon. Pe parcursul luptei pe care au dus-o dispecerii, dar și a luptei pe care o ducem cu toții, uneori reușești să faci un gest bun, să ai o formă de impact. De asta ne agățăm. Orice s-a întâmplat, nu ne dăm bătuți.”
Nour este un pseudonim, pentru că mi-a spus că nu s-ar simți în siguranță să-și spună adevăratele gânduri dacă nu ar fi sub anonimat. Îi e frică că ar putea fi discriminată la locul de muncă sau că a putea avea alte tipuri de probleme.
Oana Filip
Jurnalistă la Scena9 și gazda newseletterului săptămânal Recomandata9. Plină de întrebări existențiale și curiozități stranii.
Oana Filip
[:ro]Jurnalistă la Scena9 și gazda newseletterului săptămânal Recomandata9. Plină de întrebări existențiale și curiozități stranii.[:en]Journalist at Scena9 and the Recomandata9's newsletter host. Full of existential questions and strange curiosities.[:]