Din pragul unei lumi care se redeschide: cum va arăta vara lui 2021? | The State of Cinema

8 Iulie 2021

După un an și-un sfert de știri îngrozitoare, de pierderi și de distanțare fizică, în care ecranele mici ne-au înghițit viețile private și profesionale, dând printre altele naștere unor estetici în sine (trăiască Zoom) și aruncând festivalurile (sau, cel puțin, cele care au avut într-adevăr loc) în ghearele unui mediu online hiper-saturat și cu o groază de alte consecințe la pachet, pare că în sfârșit putem să ne întoarcem la cinematografe – și să sperăm că de data asta, va fi de-a binelea. Însă, chiar și-așa, pandemia continuă să existe, chiar dacă aceste ultime câteva săptămâni de feerie par să fi alungat departe chinul ultimelor 15 luni. Așadar, măsurile de siguranță și anumite restricții rămân totuși la purtător, ocazie cu care tragem un ochi la ce se petrece în momentul de față în peisajul festivalier, cum se desfășoară participarea la marile evenimente ale verii și dacă a sosit în sfârșit momentul în care ne luăm rămas bun de la festivalurile online.

***

Acum câteva zile, participând la deschiderea festivalului One World Romania la Cinema Elvire Popesco, m-am bucurat ca un copil când am auzit din nou jingle-ul Europa Cinemas – unul dintre cele mai catchy din lume, dacă e să mă întrebe cineva – și am simțit, timp de câteva clipe, că totul este absolut în regulă în univers, că totul e la locul lui și că viața așa cum o știam s-a întors pe bune. Deși sălile nu au putut fi pline, aveau totuși dreptul la 70% rată de ocupație, ceea ce a mai eliminat din dezolarea priveliștii zig-zag a scaunelor goale. Chiar dacă toată România este, în momentul de față, în „scenariul verde” (anume, rata infecțiilor cu coronavirus este sub 1/1000 de persoane), experiența anului trecut ne spune că sălile ne pot fi răpite înapoi în orice clipită – iar ritmul momentan descurajator al campaniei de vaccinare în România reprezintă un motiv de îngrijorare chiar și pentru cei vaccinați.

Și în restul Europei, unde campaniile par să meargă mult mai bine decât pe meleagurile mioritice, restricțiile rămân în picioare – iar o privire fugară spre marile evenimente cinematografice ale verii, care se reiau cu pompă și aplomb, ne arată că lucrurile vor fi în continuare destul de îngreunate. Să ne uităm la Cannes, a cărui selecție masivă din acest an este doldora de numele cele mai impozante ale cinematografiei globale (Carax! Verhoeven! Hong! Anderson! Arnold! Apichatpong! Aïnouz! Noe! Nadav! Dumont! Hansen-Løve! Ozon! Moretti! Loznitsa! Gainsbourg! Și asta doar în Selecția Oficială!). O selecție fenomenală, care pare că are mari șanse de a intra în istoria festivalului și compensează ediția fantomatică a anului trecut, care doar a avansat o listă de titluri din care doar unele au strălucit – mai ales Another Round al lui Thomas Vinterberg. Un festival care este oricum dintotdeauna o sursă de angoasă infinită pentru orice critic sau jurnalist detașat la fața locului (și care vine și cu o notă de plată pe măsură), dar care la această ediție pare să fie și mai stresant pentru comunitatea cinematografică internațională.

Într-un grup pe Facebook destinat criticilor specializați în circuitul festivalier internațional, wall-ul de discuții urlă de postări deznădăjduite ale unor critici versați într-ale Croazetei care, din varii motive (financiare, lipsă de acces la vaccin, restricții de călătorie), par să nu aibă cum să ajungă la festival, ori de postări care deplâng modul în care accesul la filme este chiar și mai complicat decât în trecut din cauza noilor protocoale de acces ale acestuia. Printre altele, se introduce un proces de rezervări prealabile pentru participarea la proiecții a celor acreditați, dar care intră chiar și-așa sub incidența draconicelor cozi pe șase ranguri ale acreditărilor canneze (despre care am scris mai multe în 2019, de la fața locului). Măcar sălile vor putea fi ocupate la un grad de 100% (cu purtarea obligatorie a măștii în interior, desigur), dar faptul că aceste cozi se vor face cu respectarea distanțării fizice (de 1 metru) pare că va fi o sarcină herculeană – dacă se va păstra sistemul (hulit și el la vremea lui) de premiere mondiale concomitente cu proiecțiile de presă în premieră în tandemul sălilor adiacente Lumiere-Debussy, care însumat fac peste 3000 de locuri (și la care se afișează de regulă mult mai mulți oameni decât locuri), pare că infamele cozi ale festivalului se vor lungi până la Château de la Castre. La toate acestea se adaugă și protocolul anti-COVID al festivalului: iar aici lucrurile devin realmente complicate. Pentru participanții nevaccinați (sau care nu au teste de anticorpi pozitive efectuate cu până în 15 zile înaintea festivalului și care astfel vor primi acces pe bază de cod QR special), se impune retestarea obligatorie pentru COVID-19 odată la 48 de ore (!), în spații special amenajate de către festival. Și nu toți vaccinații scapă de teste: se pare că această obligație se va menține pentru cei ce vin din țări unde răspândirea variantei Delta a bolii este ridicată – precum India sau Marea Britanie. Pe cât de incredibilă pare selecția de titluri a Cannes 2021, pe atât de dificilă se anunță situația de la fața locului. Nu în ultimul rând, festivalul din acest an se suprapune perfect peste vârful sezonului estival: iar prețurile la cazări și AirBnb-uri din Cannes și împrejurimile sale au bubuit și mai mult decât la edițiile anterioare.

Dar vara asta nu se limitează la Cannes, desigur – o privire fugară înspre peisajul european ne arată că vom asista la o revenire în forță a festivalurilor care au fost nevoite să ia o pauză anul trecut, sau să se mute, măcar parțial, în online: de la deja-petrecutele Berlinale Summer Special, ediția de vară a IFFR sau Annecy, care și-au păstrat și acum o componentă online, la anticipatele Karlovy Vary IFF (anulat complet în 2020), TIFF (hibridizat), Sarajevo Film Festival (mutat în ultimul moment în online), Il Cinema Ritrovato (hibrid, dar cu capacitate limitată în online), Veneția (singurul mare festival care și-a luat inima în dinți anul trecut și a mers mai departe cu o ediție exclusiv fizică), dar și Locarno – de departe cel mai interesant festival pandemic, în format hibrid, petrecut sub sloganul „The Films After Tomorrow” și cu o competiție dedicată filmelor în dezvoltare, câștigată de Lucrecia Martel.

Deși revenirea acestora în spațiul fizic este mai mult decât salutară (chiar și dacă acestea, la rândul lor, vor fi supuse anumitor restricții și reguli), pare totuși un pic cam prea devreme să tragem clopotele pentru festivalurile online, marele love-hate relationship pentru cinefilii care au subzistat în 2020 și prima parte a lui 2021: deși niciunul dintre acestea nu a anunțat momentan posibilitatea de a merge mai departe cu o variantă online pentru presă și/sau industrie, dacă nu chiar pentru publicul larg, este încă prea devreme să excludem opțiunea. Nu doar datorită volatilității situației, desigur, ci și pentru că pare a fi o bună strategie de a atrage mai mulți profesioniști în jurul festivalurilor și totodată o unealtă ce simplifică major munca curatorilor din festivalurile care nu cer premiere mondiale/internaționale, fie că sunt sau nu jurnaliști/critici. În România, One World Romania a păstrat componenta online, cu mențiunea că aceasta a avut loc în săptămâna de după încheierea celei de-a 14-a ediții fizice, și pare că și Marché du Film de la Cannes va continua să găzduiască anumite elemente online în 2021.

Privind de aici, peisajul pare aproape optimist, chiar și în pofida restricțiilor care au rămas în picioare – asta dacă n-aș fi rămas în gând cu schismele lui 2020 și cu senzația teribilă că ce trăim acum s-ar putea prea bine să fie (iarăși) calmul dinaintea furtunii, senzație care sper să fie doar un reflex traumatic și-atât. Trebuie să ridicăm în continuare problema tinerilor cineaști și a modului în care aceștia au fost afectați mult mai dur decât alte categorii de către coronacriză (și pe care, totuși, festivaluri precum cele de la Oberhausen și Rotterdam au adresat-o măcar parțial, dublându-și spațiile competiționale), cât și a modului în care se va produce revenirea pe termen lung a industriei și a spațiilor care o găzduiesc, în ciuda aparentei explozii de evenimente și de producții care se desfășoară în momentul de față (din ce mi-a ajuns pe la urechi). Dar o să închei cu o ultimă observație, în vena expresiei „Dacă nu vine muntele la Mahomed, atunci merge Mahomed la munte”: din cele mai noi știri ale celor de la MUBI, a căror expansiune a catalogului din 2020 a fost salvatoare pentru mulți cinefili, pare că cel mai important nume în streaming-ul arthouse va face un pas înspre lumea fizică, lucrând la inaugurarea unei săli cinematograf cu un design arhitectural hiper-modernist în Mexico City (o alegere bună și foarte potrivită, orașul fiind o capitală mondială a cinematografiei, cu monumentala sa Cineteca Nacional). O mișcare chiar și mai îndrăzneață decât cea întreprinsă de Netflix la finele lui 2019, care a salvat faimosul cinema newyorkez The Paris Theater de la dispariție – însă una de așteptat din partea singurului mamut al streaming-ului care are o abordare realmente cinefilă (în toate sensurile cuvântului) și ale cărui practici se află în sinergie atât cu circuitul de săli fizice cât și cu cel al festivalurilor. La cât mai multe!

Imaginea principală: afișul Cannes 2021, cu regizorul Spike Lee în pielea personajului Mars Blackmon.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.