Note de subsol: Un film ca Un bărbat ca Eva

7 Octombrie 2021

Ar fi fost, la vremea lui, de neînchipuit pe ecranele românești, nici nu mai zic de platourile de filmare. De altfel, ar fi fost filmul unui nimeni; iar asta pentru că, odată cu plecarea-i din țară, când s-a dus la Cannes cu Dincolo de nisipuri (1974) și dus a fost, numele lui Radu Gabrea s-a evaporat de pe generice și cărți.[1] Acelea românești, se-nțelege, căci cariera sa, care-n momentul acela număra producții studențești, documentare, un serial de televiziune și două lungmetraje, a continuat în RFG și SUA cu încă șapte filme, printre care o ecranizare după Beckett (Peisaj negru / Schwarze Landschaft, 1978), una după Caragiale (Nu te teme, Iacob! / Fürchte dich nicht, Jakob!, 1982) și acest straniu Un bărbat ca Eva, fabulosul film inspirat din viața lui R.W. Fassbinder, subiect încă fierbinte la 1984.

Întâmplarea face ca la acel Cannes din ’74, fără dar și poate providențial pentru Gabrea, Fassbinder să fi participat la rându-i; și nu oricum, ci antologic, cu al său Ali: Frica mănâncă sufletul. Nici zece ani mai târziu, bomba cu ceas care era regizorul german explodase deja, lăsând în urmă undeva la patruzeci de filme, un renume-n teatru și, mai ales, mitologia. Jonathan Rosenbaum observă pe bună dreptate că „dacă Noul Val Francez al anilor șaizeci avea la mijloc filmele, atunci Noul Val German al anilor șaptezeci îi avea pe cineaști…”. Iar dintre toți, Fassbinder avea să aibă cea mai răsunătoare legendă, nu doar în plan german ori european, ci mondial. Dincolo de titlurile canonice, puterea-i intimidantă de muncă ori alura de intelectual incomod pe care-o cultiva, un combustibil mereu la îndemână pentru aprinderea discuțiilor despre cineast e scandalul. Dând crezare mărturiilor venite de-a lungul timpului de la colaboratorii săi  – și tind să dau –, dacă acel concept romantic de geniu mișel, anevoios dar magnetic, dăunător dar șarmant, în fine, dacă acel concept a pus vreodată piciorul pe un platou de filmare, atunci purta pantoful lui Fassbinder.

Așadar, un film despre R.W. Fassbinder, doar că inițialele-i sunt E.V.A. E orișicare Eva purtătoare a tâlcului biblic? Sună suspect, dar aș da o șansă ideii de data asta, pentru că-n ea se ghicesc anumite coordonate la care Gabrea pare să țină. Una e, așadar, înfăptuitoarea celui dintâi păcat, iar o alta-i Marguerite Gautier, protagonista Damei cu camelii a lui Dumas-fiul, căci întreaga acțiune a Un bărbat ca Eva se învârte în jurul realizării unei ecranizări a romanului care-a dat-o pe cea mai binecunoscută curtezană din istoria literaturii; însă mai important pentru regizorul român e că romanul a dat o femeie ajunsă în punctul în care vrea să se pocăiască de ce-a fost și să schimbe ce va fi. Nu-i întâmplător că protagonistul lui Gabrea e împovărat cu două bagaje culturale menite să frângă spinări feminine; la urma urmei, vorbim despre ficționalizarea unui cineast consacrat mai ales datorită melodramelor pe care pare că le-a trăit la fel de pătimaș ca protagonistele-i. Dar mai e ceva, o ultimă extravaganță – E.V.A. e jucat de actrița Eva Mattes, o apariție în producțiile de odinioară ale lui Fassbinder, chit că prin roluri minore.

O casă oarecare devine întregul univers al clicii lui E.V.A.; trezitul, mâncatul, băutul, sexul, filmatul, totul se petrece sub același acoperiș. Creaturile înflăcărate ce-l împrejmuiesc pe regizor fac doi pași în afara bucătăriei slinoase și-ajung pe platoul burdușit cu butaforie care imită opulența de epocă. Toți și toate sunt colaboratori de cursă lungă, cu excepția tânărului Walter (Werner Stocker), ajuns ca din întâmplare în fața șansei la glorie – să-l joace pe Armand Duval într-o producție târzie a lui E.V.A. Firește, totul e-n buna tradiție a filmelor despre ce se peridă în spatele ecranului; stresul lui Truffaut, angoasa lui Fellini, decepția lui Godard, nimicnicia lui Fassbinder. Zilele astea e ceva mai greu să înghiți pe nerăsuflate asemenea declarații de dragoste pentru cinema; până și o comparație între pasiunea lor și cea a lui Duval, oricât de justificată aici și acum, se simte jenantă. Însă trebuie spus că filmul lui Gabrea, mult mai cumpătat în ezoterism cinefil, și-a păstrat o oarecare suplețe de-a lungul anilor.

Alegerea Evei Mattes pentru rolul principal are de-a face cu buna îmbătrânire. Înfiptă, colerică, actrița îi dă rolului aerul unui bețivan durduliu și șprințar, ca o rățușcă de cauciuc chiuitoare, având grijă să-i păstreze sexualitatea, pe de-o parte, și solemnitatea, pe de alta. Povestea la care lucrează – a acelor tineri tragici și suferinzi, ea cu un pas înaintea lui când vine vorba de dragoste, el deasupra-i în ale statutului social – își deschide ușile în momentu-n care E.V.A. bate; „pot să intru și eu aici, în ficțiunea lui Dumas-fiul, printre voi, actorilor?”. Zis și făcut. Marguerite, adică Gudrun (Lisa Kreuzer), îl aștepta; actrița și amanta-i cu ștate vechi se numără printre damnații care-și fac veacul în jurul platoului de filmare. Prin aerul de sfinx, tragismul vocii, ca să nu mai zic de puseurile melodramatice, Kreuzer oferă o a doua viață nenumăratelor femei ale lui Fassbinder. Doar că nu pe ea o caută regizorul, ci pe Armand, adică Walter. Că la o adică, asta urmărește filmul, cum actorașul debutant devine noua victimă a lui E.V.A., acest Dorian Gray modern al cărui surâs anunță o nouă victimă. Iar Walter, tată, soț, deunăzi heterosexual, nu face excepție. Un moment de vârf al filmul e secvența de sex dinspre final, dintre E.V.A. și Walter, de-o ferocitate senzuală remarcabilă. Un altul e atunci când regizorul îl sărută pe actor în mijlocul repetițiilor, cu figurație dansând în jurul lor – ăsta-i ceva de neatins.

Superputerile lui E.V.A. asupra tânărului actor sunt cât se poate de lumești; palme, șantaj, lingușeli, înghesuială, promisiuni deșarte; peste ce tânărul actor poate refuza. Și mai mult decât Gudrun e-n stare a suporta, așa că-i plătește cu aceeași monedă – Walter. Un fault în jocul privirilor, care până acum era condus detașat de către EVA. El e cel care-a fost privit cu durere de către Ali, tragicu-i partener, în timpul escapadei cu Gudrun; tot el privea actrițele cum fac strada de dragul mai multor zile de filmare, iar atunci când i-a ordonat lui Gudrun să se târască în fața camerei de filmat, el rămâne în picioare, primul pe care aceasta-l vede. Doar că acum el privește îndurerat pentru prima și singura oară. „Ești o curvă!”, îi spune a doua zi. „Și dacă sunt, ce?” – dama cu camelii începe să trăiască în pielea lui Gudrun. De fapt, Gabrea e abil în a deturna povestea lui Dumas; căci dacă Armand este bărbatul doritor de ce i se arată inaccesibil, anume o femeie întreținută de alții, atunci la fel stă treaba cu E.V.A. și Walter.

Printre cronicile românești de care s-a bucurat în anii ’90 se găsește una, scrisă de Dan Adrian în Arhitext Design 4/1994, care scutește Un bărbat ca Eva de orice datorie formală față de Fassbinder. Călin Stănculescu reia ideea în Radu Gabrea. Biografia unei opere – „Radu Gabrea alege să omagieze maestrul printr-un film de o factură cu totul deosebită de cele ale cineastului german.”[2] E și nu e așa. Ce-i clar e că avem de-a face cu un film despre facerea unui film, ca-n acel superb Atenție la târfa sfântă / Warnung vor einer heiligen Nutte (1971), spovedania și împărtășania lui Fassbinder. La fel ca-n …Eva, și aici un regizor tiranic sădește intrigă și spaimă între colaboratorii săi. Asemuirea narativă dintre cele două invită la comparații, și trebuie spus că, într-adevăr, Gabrea nu s-a dedat pastișei; filmu-i e unul al decupajului mărunt, departe de cadrul lung și alienant al lui Fassbinder, la fel cum actoria din …Eva n-are a face cu cea statuară a unor Marquard Bohm ori Katrin Schaake. Însă nu i-aș declara atât de repede independența față de moștenirea lui Fassbinder, căci ar însemna să-i neg o seamă de sclipiri. De pildă momentele-n care oamenii se rănesc voit, parcă teleghidați, ori se aruncă la picioarele cuiva, ori acele trav-uri ample ce atribuie suspans(!) unei biete case.

Fie oricum, până la noi săpături, se prea poate ca Gabrea să fie primul regizor român care a făcut un film cu subiect fătiș bisexual, unul care, cu toate că mai mulți critici l-au aplaudat în trecere, n-a ajuns defel cunoscut publicului autohton. Se prea poate ca asta să se schimbe, măcar vremelnic, odată ce Enfant Terrible (2020) al lui Oskar Roehler va fi distribuit în săli. În treacăt fie spus, experimentul biografic al lui Roehler, în care viața lui Fassbinder e prezentată în așa manieră încât să acomodeze reconstituiri ale unor momente faimoase din filmele sale, ar găsi o companie stimulantă în filmul lui Gabrea; pentru moment, nu lipsește decât zvâcul curatorial. Și, poate, curajul de a purta o discuție lucidă despre un personaj într-atât de mic și totuși uriaș cum a fost Fassbinder.

[1]  Călin Stănculescu, Radu Gabrea. Biografia unei opere, NOI Media Print: București, 2012, pp. 19-20.

[2] Idem., p. 34.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.