Tsai Ming-Liang – Întrupări ale singurătății
Trupul care transpiră, trupul care doarme, trupul care suferă, trupul contorsionat de durere, trupul trunchiat de plăcere; desfătarea de a privi pe cineva care nu e conștient de prezența ta; a-ți contempla trupul în oglindă, a-l contempla pe al altcuiva. Toate sunt parte din cinemaul senzorial al regizorului malaezian Tsai Ming-liang, un făuritor de lumi în care privitorul e invitat să resimtă în propriul corp, în timp real, această intimitate împărtășită. Adam Cook o numește shared temporality – fie că vorbim despre o secvență de 10 minute din Vive l’amour (1994) în care protagonista își permite să plângă, descărcând toată tensiunea acumulată, sau momentele interminabile de suferință ale actorului neprofisionist Lee Kang-sheng, eterna lui muză, în diverse ipostaze (durerea de gât, prezentă în viața actorului, transportată în cinema de-a lungul a două filme, The River și Days, 1997, respectiv 2020, ca salturi temporale fabuloase). Interesul pentru prezervarea realismului, dus aproape la un nivel didactic (folosirea acelorași spații pentru filmare, folosirea acelorași actori) creează un efect de transpunere empatică. Or, dacă în general slow-cinema folosește timpul real și lipsa tăieturilor ca formă de distanțare, aici se întâmplă reversul; fără a cunoaște prea multe detalii despre protagoniștii săi, deseori drifteri, absconși, alunecoși, spectatorul intră într-o identificare cu trăirile lor. Într-un anumit sens, și le însușește; distanța dintre ecran și ochi se dizolvă.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
