Dincolo de ambițiile firești ale unui film mare, lungmetrajul lui Brady Corbet, The Brutalist, a făcut mari speranțe lumii culturale a arhitecturii și unui public tot mai larg pasionat de design. Promisiunea a constat, în primul rând, în faptul că personajul principal avea să fie (în sfârșit!) un arhitect interesant, performat de un Adrien Brody cum nu se poate mai potrivit pentru rol, ca individ cu substanță și profunzimi, nu ca prizonier al planșetei și al unui limbaj impenetrabil. (Așa cum pare să fie în realitate). Apoi, întreaga poveste ar fi urmat să vorbească despre lupta arhitectului și prețul personal al compromisurilor pe care e obligat să le facă în efortul său eroic de a practica arhitectura ca artă, în ciuda vitregiilor sorții. (Narațiunea cotidianului nespectaculos și frustrant cu care se confruntă mulți arhitecți). În plus, sigur, tot felul de scenografii impresionante ar fi urmat să se desfășoare sub ochii noștri timp de 215 minute, amintindu-ne de vremuri în care „miezul dur al frumuseții” nu fusese încă înghițit de logica comodificării capitaliste, iar arhitecții visau să semneze nu doar reconstrucția orașelor distruse de bombardamentele celui de-al Doilea Război Mondial, ci și ingineria lor socială. Doar că „brutalismul” e aici mai degrabă pretextul lui Corbet de a folosi o serie de referințe care-i plac, ca un student entuziast la arhitectură. 

Ilinca Pop

+ posts

[:ro]

A absolvit arhitectura la UAUIM și are un doctorat în istoria și teoria arhitecturii, iar din 2019 e asistentă colaboratoare a catedrei Istoria & Teoria Arhitecturii și Conservarea patrimoniului a UAUIM. A mai scris în PLAT, sITA, COTAA și Scena 9, iar din 2020 e redactor colaborator Zeppelin. Dintotdeauna și-a dorit mai degrabă să scrie despre case decât să le proiecteze.

[:]

This author does not have any more posts.