După un an de pandemie, încotro? | The State of Cinema

11 Martie 2021

The State of Cinema este o nouă rubrică de opinie, semnată de Flavia Dima, în cadrul căreia vom discuta despre fenomenele de actualitate care afectează (în bine sau rău) cinemaul contemporan și industria locală de film. În cadrul celui de-al doilea editorial, trecem în revistă ultimul an de zile, efectele pandemiei asupra sectorului cultural și schimbările pe care le-a provocat, și încercăm să ne dăm seama încotro se vor îndrepta lucrurile de acum încolo.

***

Povestea din spatele marelui câștig al lui Radu Jude la Berlinale este una cumplit de familiară: cea a unui film care, în ciuda adversităților majore de producție (în cazul acesta, cele datorate pandemiei și restricțiilor aferente acesteia), s-a transformat într-o victorie istorică pentru cinematografia română, revitalizând speranțele legate de filmul autohton, venind totodată în siajul sucessului fără precedent al multi-nominalizatului documentar Colectiv, de Alexander Nanau. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece: Babardeala cu bucluc sau porno balamuc s-ar putea prea bine să fie ultimul film românesc care câștigă un premiu major în viitorul previzibil (sans antemenționatul Colectiv” – mă refer aici la viitoare filme), în ciuda faptul că linia de orizont a pandemiei este din ce în ce mai vizibilă. Iar în spatele acestei previziuni relativ sumbre stau evenimentele ce au avut loc de-a lungul ultimului an, dar și slaba gestiune a efectelor pandemiei asupra sectorului cultural – care, tot așa, a fost nevoit să apeleze la soluții aparte (uneori chiar inedite) pentru a putea supraviețui.

Zilele acestea se împlinește un an de la impunerea primelor restricții din cauza pandemiei de COVID-19 – iar, la o scurtă trecere în revistă a măsurilor care s-au luat între timp pentru sectorul cultural și, în speță, pentru cinematografia română, putem înțelege ce anume prefigurează un viitor nu prea optimist al acesteia. Decretul nr. 195/2020 impunea starea de urgență pe întreg teritoriul României, mandatând închiderea tuturor spațiilor care nu comercializau alimente și interzicerea ieșirii pe stradă a cetățenilor fără declarații pe proprie răspundere, care puteau fi completate doar în anumite circumstanțe. Odată cu ziua de 16 martie, laolaltă cu sectorul HoReCa și vasta majoritate a sectorului comercial fizic, sălile de spectacol și de cinema se închideau, ducând la anularea a multiple festivaluri de film care urmau să se petreacă în timpul primăverii – între acestea, cel mai vizibil fiind One World Romania – sau, cel puțin, la amânarea acestora, precum în cazul TIFF. (Anumite cinematografe și cercuri de film, precum Cineclubul FILM MENU, și-au suspendat voluntar activitățile încă dinaintea decretului 195.) Desigur, toate filmările programate pentru acea perioadă au fost la rândul lor amânate, la fel cum și școlile de film (precum toate instituțiile educaționale din țară) și-au mutat activitățile online, afectând prin refracție producția de film studențesc. Și, nu în ultimul rând, distribuția noilor filme a fost masacrată – între filmele românești, cele mai afectate fiind Ivana cea Groaznică (r. Ivana Mladenovic), 5 Minute (r. Dan Chișu) și Tipografic Majuscul (r. Radu Jude, care a adunat puțin peste 3000 de spectatori în puținele săptămâni în care a rulat în cinematografe); altele, precum Malmkrog (r. Cristi Puiu) sau Ieșirea Trenurilor din Gară (r. Radu Jude) nici nu au mai putut fi lansate. Singurele sectoare ocupaționale rămase relativ neafectate în pandemie au fost cele ale monteurilor, ale criticilor de film și ale curatorilor/selecționerilor de cinema – întrucât aceștia deja își desfășurau munca într-un mediu (semi-)izolat, puternic dependent de tehnologiile digitale.

Odată cu impunerea stării de urgență și acordarea ajutoarelor de stat celor care și-au pierdut locul de muncă, a devenit rapid evident că artiștii și lucrătorii culturali, a căror majoritate își câștigă veniturile pe baza contractelor de drepturi de autor (conform unui raport al Institutului Național pentru Cercetare și Formare Culturală), aveau nevoie de soluții aparte, în raport cu salariații obișnuiți. Propunerea care a fost formulată de către guvern și dată spre publicare la finalul lunii martie a fost intens criticată în spațiul public: în primul rând pentru că eligibilitatea lor depindea de existența unui contract de drepturi de autor semnat în ultimele 3 luni anterioare declarării stării de urgență, dar și faptul că sumele oferite de stat au fost transferate în cuantum brut, ele fiind supuse impozitării pe venit și plății contribuțiilor; acești bani au fost virați doar pentru două luni și jumătate. Altă decizie controversată (despre care producătorii români de film susțin că ar putea duce chiar la sistarea producțiilor de film în anii viitori) a fost cea a Centrului Național al Cinematografiei – care nu doar că și-a sistat aproape complet activitățile pe durata stării de urgență și nu a venit cu ajutor concret în întâmpinarea breslei, dar a anunțat că, în ciuda prevederilor Legii Cinematografiei, nu va mai organiza niciun concurs nou de finanțare până când nu va colecta suma de 20 de milioane de lei în Fondul Cinematografic, ale cărui surse de colectare au fost sugrumate de efectele economice ale pandemiei. Chiar și în ciuda unei întâlniri a reprezentanților industriei cinematografice cu Prim-Ministrul de atunci, Ludovic Orban, și multipli membri ai cabinetului său, una dintre puținele întâlniri de acest fel din 1990 încoace, nu s-a rezolvat aproape nimic în privința aceasta sau a mecanismelor de finanțare încă inactive ale cinematografiei locale. Nu în ultimul rând, în luna martie, o bucată din fațada clădirii Cinematografului Eforie s-a prăbușit, declanșând o dezbatere despre importanța instituției în prezervarea istoriei filmului românesc, cât și despre numărul extrem de mic al sălilor de cinema de artă din capitală.

Pe de altă parte, perioada de lockdown a adus după sine și ascensiunea festivalurilor de film online, poate cea mai importantă găselniță a organizatorilor de evenimente din jurul lumii, a căror competiție (mai mult sau mai puțin tacită) cu giganți ai streaming-ului precum Netflix sau Amazon Prime fusese principala controversă a cinematografiei contemporane dinaintea pandemiei, și cu care intrau acum într-o cursă directă. Și nu doar cu aceste platforme, cât și cu bête noire-ul consumului de film domestic: pirateria, al doilea mare „inamic”. Dacă festivalurile online au fost inițial atât inedite cât și firul roșu care a ținut în viață circuitul pe durata ultimului an, oferind o senzație de conexiune comună, acestea s-au degradat extrem de rapid: consumul de cinema intra în luptă cu întreg Internetul, iar mutarea activității culturale în online a dus la o competiție mai mare ca niciodată pentru atenția spectatorului (colportată cu depresiile și burn-out-urile provocate de izolarea fizică), deși, ipotetic vorbind, accesul spectatorilor era poate mai înlesnit și facil ca niciodată. Însă în această primă fază de avangardă a festivalurilor online, înainte ca giganți ai circuitului să opteze pentru ediții online, a existat spațiu de joacă: fapt care a dus la nașterea unui subgen aparte și extrem de particular istoric, cel al filmelor din carantină – a căror majoritate (până în momentul de față) au fost comisionate chiar de festivaluri precum cele de la Thessaloniki sau ale Festivalului Filmului European. Însă chiar și mai repede decât festivalurile online s-au învechit conferințele transmise live prin Zoom, care au devenit omniprezente pe rețelele sociale, însă, în ciuda rarelor sclipiri (precum iconicul live pe Instagram al legendei Jean-Luc Godard), au ajuns să fie rapid extrem de tracasante. Un singur film românesc de lungmetraj a fost produs în timpul stării de urgentă, în cheia esteticii Zoom: 9 povesti de dragoste și ură în izolare de Dan Chișu, care, dincolo de faptul de-a fi un artefact al timpului său, a avut parte de o receptare critică aproape universal negativă. Odată cu reluarea în persoană a câtorva festivaluri pe durata verii și a toamnei timpurii, au apărut și primele filme românești care au ajuns în festivalurile străine (odată cu singurul mare premiu, cel câștigat de Lucia Chicoș cu „Contraindicații” la Cannes Cinefondation). O scurtă listă: Otto Barbarul (r. Ruxandra Ghițescu) și Tatăl Nostru (r. Andrei Dăscălescu) la Sarajevo; Mia își ratează răzbunarea (r. Bogdan Theodor Olteanu), Toni și prietenii săi (r. Ion Indolean) și Neidentificat (r. Bogdan George Apetri) la Varșovia; Câmp de maci (r. Eugen Jebeleanu) la Tallinn; Copiii pierduți pe plajă (r. Alina Manolache) și Totul nu va fi bine (r. Adrian Pîrvu, Helena Maksyom) la IDFA; și nu în ultimul rând, Noi împotriva noastră (r. Andra Tarara) la Ji.hlava.

Dacă atât festivalurile (precum OWR și TIFF) cât și câteva producții (între care și „Babardeală…”) s-au putut relua pe parcursul verii odată cu încetarea stării de urgență, sub reglementarea ordinului comun al ministerelor Sănătății și Culturii, sălile de cinematograf și de spectacole au rămas închise pe tot parcursul verii, chiar dacă acestea începuseră să opereze în alte state europene, în mediile sociale criticându-se adesea faptul că sălile de jocuri de noroc din România au fost deschise în toată această perioadă. Cu puține excepții, acestea s-au redeschis abia în luna septembrie, cu numărul de locuri limitate la 50% (respectiv 30%) din capacitatea sălilor și obligativitatea purtării măștii. Fapt care a fost de scurtă durată – debutul brusc și violent al celui de-al doilea val al pandemiei în luna octombrie a dus rapid la reînchiderea acestora. Singurele festivaluri de film care au avut loc fizic pe durata toamnei au fost nevoite să apeleze la soluții care să acomodeze indisponibilitatea sălilor, alături de mutarea în streaming a unei părți a selecției. Les Film de Cannes à Bucarest, în paralel cu un program online care a pus în mod gratuit la dispoziția publicului o serie de filme românești în premieră, dintre cele care circulaseră în festivalurile internaționale de peste vară și toamnă, a organizat proiecții în aer liber și a fost primul festival care a implementat proiecții drive-in. Astra Film Festival a organizat câteva dintre proiecțiile sale în aer liber la marginea unui lac, iar spectatorii puteau să opteze să vizioneze filmele din bărcuțe. Nu în ultimul rând, BIEFF și-a proiectat în buclă vasta majoritate a selecției în patru spații expoziționale din București.* Lăudabilă a fost și lansarea cineclubului feminist F-Sides pe durata verii, una dintre puținele noi inițiative în domeniul cinematografiei apărute pe parcursul lui 2020; în schimb, alte evenimente, precum Cineclubul FILM MENU și festivalul de scurtmetraj Filmul de Piatra nu au mai avut loc.

În momentul de față, în ciuda începerii campaniei de vaccinare împotriva COVID-19 și a apropierii datei la care se va începe vaccinarea celei de-a treia etape a populației, lucrurile par în continuare sumbre. După o scurtă perioadă de redeschidere (care a variat de la județ la județ, în funcție de rata de incidență a cazurilor) a cinematografelor, acestea sunt nevoite să se închidă la loc în timp ce se prefigurează un al treilea val al pandemiei. O nouă schemă de ajutor a sectorului independent se zbate în controverse încă de la anunțarea sa în luna noiembrie și ar putea deveni realitate abia luna viitoare, deși artiștii deja sunt puși în situația de a plăti impozitele pentru ajutoarele anterioare, care deja împlinesc un an; mai mult, niciun nou concurs de finanțare de filme al CNC nu se întrevede la orizont, în ciuda zvonurilor. Singurele semnale pozitive din ultima vreme par să fie numirea Iuliei Popovici în calitate de secretar de stat în cadrul Ministerului Culturii (cel care, nu demult, era ocupat să se războiască în comunicate de presă cu Alexander Nanau, de parcă ar fi rezolvate toate celelalte probleme), cât și promisiunea unei întâlniri a Prim-Ministrului Florin Cîțu cu reprezentanții breslei, fapt dezvăluit de către Ada Solomon. (Dar având în vedere cât de „eficientă” a fost ultima întâlnire a breslei cu al patrulea om în stat și cabinetul său, nu pot decât să fiu sceptică cu privire la rezultat.) Asta ca să nu mai menționăm că promisiunea de a include lucrătorii culturali în categoriile prioritare ale etapei a treia de vaccinare a rămas în aer, în ciuda unui scandal provocat de revelarea faptului că angajații Teatrelor Naționale s-au putut vaccina deja în etapa a II-a, creând astfel o stare de fapt discriminatorie în interiorul breslei.

Așa cum se arată lucrurile în momentul de față, subzistența sectorului cultural pare că intră pe ultima sută metri înainte de colaps. În absența unor măsuri urgente ale guvernării, e posibil să ne confruntăm cu o continuare a vidului cultural al anului 2020 – doar că de data aceasta, nu riscul epidemiologic va duce la anularea evenimentelor sau la închiderea temporară a sălilor, ci vinovată va fi criza economică care afectează sectorul cultural, care ar putea duce chiar la închiderea permanentă a anumitor spații sau la dispariția unor festivaluri. (Festivaluri care oricum începuseră să dispară din cauza finanțării precare și înaintea pandemiei, cum a fost cazul NexT.) Și chiar dacă vor supraviețui cinematografele independente, și-așa extrem de puține, ceea ce vom vedea în ele s-ar putea să nu mai fie filme românești noi, de la un punct încolo.

 UPDATE, 11.03.2021: În cursul zilei de astăzi, după publicarea inițială a accestui text, Centrul Național al Cinematografiei a anunțat desfășurarea primului concurs de proiecte cinematografice pentru 2021.

 Imaginea principală: fotografie publicitară a filmului Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021), de Radu Jude.
* full disclosure: lucrez în calitate de curator al BIEFF.
Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.