Într-o bună dimineață din luna iulie, m-am trezit cu un mail la care nu m-aș fi așteptat deloc:

După ce am reușit să mă calmez suficient cât să scriu ceva înapoi, am răspuns:

Iată – se pare că cineva mă adăugase pe lista celor câteva sute de critici care fuseseră invitați să se alăture pentru prima dată cercului select de luminați care urmau să stabiliească cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, în cel mai prestigios top de acest fel. Simțeam că o să bubui – Cum se poate? E o greșeală, nu? Eu? Votantă în topul Sight and Sound? Cum? Sigur nu e un soi de fraudă phishing super-elaborată și dacă dau click pe link o să mă trezesc că-mi fură datele de pe card și toate parolele sau așa ceva? (Am deschis linkul într-un tab incognito. Era pe bune.) Iar mai apoi: Ce onoare! Ce validare enormă! Nici în vis nu mi-aș fi închipuit! Nu pot să cred!

(Evident, ăsta-i momentul în care aș putea să încep să turui despre problema listelor, topurilor, a canonului cinematografic și a naturii sale inerent problematice – la fel ca atâția alții înaintea-mi. Sau poate să vorbesc despre cum însăși topul încifrează un altul, al celor considerați demni de-a forma canonul și de-a stabili ce filme sunt văzute drept suficient de valoroase încât să rămână înscrise în istorie, chiar și doar pentru o clipită atât de scurtă a acesteia, un deceniu. Sau despre pura obsesie a industriei cinematografice cu topurile și listele… și, desigur, toate astea-s adevărate. Dar poate c-am s-o fac altă dată.)

Însă bucuria care mă luase pe sus nu a ținut prea mult – enormitatea acestei sarcini m-a cuprins destul de repede, inundându-mi instantaneu mintea cu nenumărate titluri, ca într-o vrie: cele care au schimbat radical felul în care mă uit la filme, chiar la cinema în sine; cele care au deschis nenumărate universuri în interiorul ființei mele dar și a artei cinematografice, în sine; filme care au definit istorii și Istoria; filme care m-au lăsat fără cuvinte vreme de zile întregi; filme care m-au găsit exact când trebuia, filme care într-adevăr îmi schimbaseră viața – mereu în bine.

Cum spuneam, totul a venit la pachet și cu o senzație de mândrie, de validare. Desigur, m-am jucat un timp cu gândul defetist că poate aș fi fost alesă datorită unei cote de diversitate – în calitate de tânără femeie din Europa de Est –, dar mai dă-o dracu’, aveam o sarcină mult mai importantă de-atât pe cap: cum mama naibii voi reuși să fac întreaga istorie a cinemaului și nenumăratele sale capodopere să încapă în doar zece titluri, astfel încât să pot să o reprezint cu oareșcare justețe?

Sigur, având în vedere cum se prezintă lumea noastră în zilele acestea, sună ca o problemă grozavă pe care s-o ai, nu? Atâta doar că-n final, procesul s-a transformat într-un supliciu, bântuit de îndoieli, episoade explozive de sindrom al impostorului și alți asemenea demoni. Slavă cerului că partenerul meu, Pedro Segura, se număra și el printre cei selecționați, dar și bunul meu prieten Ivan Zgaib, cunoscut la Berlinale Talents – astfel, cei doi au devenit camarazii mei de suferință de-a lungul celor câtorva săptămâni de vară pe care le-am avut la dispoziție ca să ne trimitem listele.

Dar să revenim la poveste. La mai puțin de-o oră după ce citisem emailul, deja aveam o primă listă scurtă, deja cu 27 de filme. (Aveam să văd că lucrurile urmau doar să se înrăutățească de-aici încolo.)

Întrebările au apărut imediat:

• Să-i abordez pe marii regizori canonici? Da? Nu? Poate? În ce circumstanțe?
• Să stau doar pe secolul XX, sau să-ncerc să includ, cumva, toate cele trei secole ale cinemaului?
• Unde găsesc justa măsură între o „lectură obiectivă” (orice ar mai însemna și asta) și preferatele mele personale și subiective? Între filme „perfecte”, oare există spațiu și pentru filme „imperfecte”? (Ce-o fi aia un film „imperfect”? În relație cu ce?!)
• Să merg oare pe un stil de vot strategic, alegând titluri care-ar putea da peste cap primele 10/100/250 de filme, sau să aleg filme care s-ar putea prea bine să apară doar pe o mână de alte liste, de dragul de-a le oferi vizibilitate? (Și cum se leagă asta de identitatea/originea cineaștilor pentru care am să votez?)
• Să aleg un film din propria mea țară de dragul reprezentării? (Sau nu, ce rost are?)
• Aoleu, ce mă fac cu scurtmetrajele? Documentarele? Cinemaul experimental? Toate stilurile și genurile canibalizate pe nedrept de ficțiunea narativă de lungmetraj? (Să nu mai zic de gen și origine națională!)
• DE FAPT ȘI DE DREPT, CE ÎNSEAMNĂ (CEL MAI) BUN?! SĂ DAU PUR ȘI SIMPLU COPY + PASTE LA PLAN NINE FROM OUTER SPACE AL LUI ED WOOD DE ZECE ORI ȘI GATA?!? (Privind înapoi, asta ar fi putut fi o alegere bună.)

Mi-am importat lista scrisă în grabă într-un Excel. Doar că, din păcate, asta doar a făcut lucrurile și mai complicate: fără să-mi dau seama, creasem o hidră. Fiecare film pe care încercam să-l tai de pe listă era înlocuit instantaneu de trei altele. Iar fiecare mesaj pe care-l schimbam pe tema asta cu Pedro și Ivan, la fel de greu încercați, aducea încă cinci titluri noi, dar și încă cinci moduri de a-mi structura lista. Lista mea se umflă bine de tot peste treizeci de filme, și chiar și-atunci când m-am îndurat să-ncep să tai din ea, noi și noi titluri continuau să-mi vină în gând – și chiar și-atunci când mi-am stabilit câțiva cineaști ca puncte cardinale, mereu mă-ndoiam c-aș fi ales filmul corect, dintre cele pe care le regizaseră.

Totul a venit la pachet și cu realizarea faptului că întregul demers risca să devină un soi de acrobație vidă și vanituoasă în relație cu obiecte mai mult sau mai puțin obscure (așadar, că riscul era să merg fix în contra conceptului de consens – și nu-i fix acesta țelul topurilor?). David Thompson a nimerit-o la fix atunci când a pus următoarea întrebare retorică: „Oare n-ar fi bine ca votanții să recunoască faptul că datoria lor teoretică față de istoria cinemaului a fost mereu compromisă de dorința de-a părea sincer, judicios și impresionant?” În fine, pe când am reușit să restrâng, cum-necum, la doar cincisprezece titluri, am simțit că ajunsesem într-o situație fără de scăpare. Deja de-aici, fiecare film pe care încercam să-l scot se simțea ca și când aș fi încercat să-mi extrag o măsea de una singură, sau să-mi tai un deget.

Între timp, impulsul de a-mi hrăni sindromul impostorului (alături de țelul secundar de-a găsi un soi de alinare) m-a făcut să caut din listele care fuseseră trimise în trecut pentru topul Sight and Sound. (Încercarea de-a găsi podcasturi – niciunul mai scurt de-o oră – sau video-uri/video-eseuri – idem – pe care să le pot asculta fără să-mi vină să-mi arunc laptopul pe geam, frustrată de discursul lor orientat exclusiv spre rezultate, a fost în mare parte inutilă.) Pedro mi-a arătat superba listă trimisă de Pierre Leon – care, susținând că „e imposibil să răspunzi unei întrebări imposibile”, s-a folosit în mod exclusiv de filme regizate de Carl Th. Dreyer (!) pentru a trasa conexiuni rizomatice cu marii cineaști care i-au urmat (Ford, Bresson, Fassbinder, Rohmer, Bergman, Lubitsch, Ophüls etc.). O reușită incredibilă – dar am fost conștientă instantaneu de faptul că n-aș fi suficient de erudită să dezvolt ceva foarte asemănător. (Și că practic ar însemna să îl copiez.)

Apoi, m-am uitat prin articolele de pe website-ul BFI și am descoperit un articol cu scanări după câteva dintre listele care fuseseră trimise în 1962, anul în care s-a stabilit tradiția de a relua topul odată lazece ani – iar, într-adevăr, unele m-au mai liniștit. Jonas Mekas s-a răzgândit după ce și-a trimis răspunsurile (schimbând Tol’able David, regizat de Henry King în 1921, cu Orson Wells și al său – da, ați ghicit bine – Citizen Kane, 1941.) Rivette a depășit deadline-ul. Andrew Sarris a trimis o vedere (cea din imaginea principală) absolut țicnită, măzgâlită în carioci de diverse culori, care arăta mult mai degrabă ca un prim exercițiu de scriere de la grădiniță decât ca o listă alcătuită de omul care urma să revoluționeze teoria de cinema, așa cum o știm. Cea cu care am relațional cel mai puternic a fost aceea trimisă de Richard Roud, fondatorul New York Film Festival – o listă cu nenumărate titluri tăiate cu pixul, unele cu evidentă disperare și frustrare, completată de zece titluri scrise la mașină pe partea dreaptă a foii. (Niciunul dintre aceștia doi din urmă nu pare să fi dat doi bani pe formalități, în contrast cu scrisoarea curată și plină de curtoazie trimisă de Éric Rohmer.)

Acum că reușisem să stabilesc (sau să constat) că cei care votaseră în trecut la topul Sight and Sound fuseseră, într-adevăr, umani, scurtindu-mă de câteva alte boabe de sudoare în plus, m-am întâlnit cu o ultimă importantă piesă de puzzle, anume editorialul scris de Peter Bogdanovich în 2012 pentru Indiewire, unde spunea următoarele:

„După ce m-am chinuit cu o listă de zece titluri timp de ceva vreme, m-am decis că, în ce mă privește, aceasta este o sarcină imposibilă. Poate că aș putea — dacă mă amenință careva cu pistolul — să restrâng lucrurile la o listă de zece regizori absolut monumentali, dar apoi ar fi înfricoșător să mai și reușesc să numesc cele mai bune filme de-ale lor. Luați-l, de pildă, pe Jean Renoir care, după mine, e cel mai mare regizor vestic al tuturor timpurilor: (…) Ar trebui să pun cel puțin trei filme de Renoir pe lista mea de zece, și-apoi unde mai ajungem? [N.a.: Sincer...] (…) Toate aceste filme, alături de multe altele, ar trebui să fie văzute de orice om civilizat de pe fața pământului, iar toată idea de-a le nota este atât de anti-artistică, atât de opusă culturii cinematografice, pur și simplu absurd de reductivă. Există atât de multe filme minunate pe care să le vezi, așa că să le reduci la un Top Zece înseamnă să faci un deserviciu tuturor marilor lurări făcute în cadrul acestui mediu al obsedantului secol douăzeci al umanității, născut chiar la finele secolului nouăsprezece: deja o istorie vizuală deja-mitică a mai bine de o sută de ani din istoria lumii.”

(În plus, el mai spune cu voce tare și-un alt lucru în care am crezut mereu, anume că Vertigo nici măcar nu-i cel mai bun film de Hitchcock. Oameni buni, au trecut deja cincizeci de ani de când Lauray Mulvey a publicat Visual Pleasure and Narrative Cinema – chiar n-am învățat nimic?)

Chiar și așa: cu tot cu admirația pe care o port cuvintelor lui, n-am găsit în mine puterea sau determinarea lui Bogdanovich. În plus – ceva din mine totuși avea încredere în faptul că unii vor merge dincolo de top, în sine, și vor căuta listele individuale, cu comorile lor ascunse. Așa că trebuia să-mi termin dracului odată lista.

Până la urmă, m-am decis să folosesc o interpretare proprie a metodei lui Pierre Leon de-a folosi anumite filme ca un soi de matrioșkă, conținând în ele alte filme – și am stabilit noțiuni cardinale: în primul rând, că voi atinge toate cele trei secole ale cinematografului. În al doilea, că voi încerca pe cât posibil să mă țin departe de cinemaul american, cu toate riscurile asumate. (Știam de la bun început că nu voi putea atinge anumite ere, mișcări, momente – dar poate că toată faza era să-mi fac pacea cu acest lucru.) Și nu în ultimul rând, că voi rămâne fidelă favoriților mei într-un fel care să creeze puncte de contact cu canonul: nu pentru a influența topul final (sau, cine știe?), ci pentru a crea un echilibru just între marii clasici și cei mai puțin cunoscuți, mai puțin văzuți, dar la fel de enormi ca importanță.

Pentru toți cei care v-ați îndurat să citiți până aici, ghinion: nu voi divulga încă topul meu final – să sparg oalele și să mănânc sarmalele. Așa că, până când o să-l puteți afla (alături de cel important: marele top 10, dar și marele câștigător), vă las la final cu un fragment din comentariul pe care l-am atașat topului meu, care are câteva indicii:

Pe cât de incredibil de onorantă este invitația de-a participa la topul Sight and Sound, trebuie să spun că procesul de-a tăia prin toată istoria cinemaului până când am ajuns la zece titluri a fost cu siguranță o formă de tortură… Așadar, fără prea multe argumente și fără pretenția obiectivității, iată câteva filme care mi-au făcut șederea pe acest straniu Pământ să fie mult mai semnificativă. Primul home movie, ce surprinde oameni care s-au stins demult, vii timp de doar un minut, ca fulgii de jar – până la cele mai frumoase cântece de dragoste scrise prin (și pentru) marele ecran. Oameni, non-oameni, corpuri, trupuri îmbălsămate în timp, cinemaul ca viață eternă și moarte perpetuă – oase (din celuloid și pixeli) peste care să se prăvălească un cuplu însolit, îndrăgostit.”.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.