Note de subsol: Reconstituirea, din nou și din nou (I)

14 Aprilie 2022

Cu greu mi-aș putea închipui un film mai straniu, pe dinăuntru ori primprejur, decât contra-documentarul făcut de sahiotul Virgil Calotescu la puțin timp după arestarea acelora care au dat marele jaf comunist. Acea Reconstituire are câte ceva de-a face cu mai faimoasa lui Lucian Pintilie și Horia Pătrașcu, chit că nimic factual n-a fost vreodată pus în legătură. Fie oricum, poate că suprapunerea de titluri le apropie, însă conținutul le pune unu-într-altul – căci ce-a făcut Calotescu, cineast amintit astăzi fie ca lozincar, fie ca apărător al altora prin sacrificiu artistic de sine, asumându-și cele mai indigeste proiecte ale Studioului Sahia, e un film-corector (iar nu corectiv), în timp ce Pintilie a răsturnat cinemaul tocmai cu un film despre brutalitatea imanentă oricărei corecturi aduse imaginii realității. 

Și erau multe de acoperit cu pasta corectoare în cazul Ioanizilor, protagoniștii unuia dintre acele episoade antologice ale comunismului românesc, frate cu protestele din ’56, Lotul Noica-Pillat, Grup Canal ’77 și alte asemenea. În dimineața lui 28 iulie 1959, așadar cu puțin înainte de un nou 23 august, o mașină a Băncii Naționale de Stat este prădată de către șase mascați care se fac nevăzuți imediat după; odată cu ei dispar și 1,686,000 de lei, sumă enormă pentru vremea cu pricina – ca la Hollywood. Gangsterii bucureșteni aveau să fie prinși în mai puțin de două luni și ocărâți public pentru dorința meschină de a se îmbogăți boierește cu bani furați de la oamenii muncii. Într-atât de neiertătoare s-a vrut a fi pedeapsa încât – înainte de a-i condamna pe aproape toți la moarte –, celor șase „declasați” vindicativi li s-a cerut un ultim prim-plan. Astfel a apărut scenariul Reconstituirii, schițat, pare-se (cf. lui Gheorghe Enoiu, anchetator de nevoie – pe atunci locotenent major –, călău de principiu), din birourile Comitetului Central al PCR și pasat către Ministrul Afacerilor Interne și Studioul Sahia. După cum îi spune și titlul, demersul lui Calotescu – aparținându-i d.p.d.v. artistic – își propunea reconstituirea abracadabraului detectivist al anchetatorilor, însă și  jaful per se; în rolurile principale, făptuitorii înșiși: frații Alexandru și Paul Ioanid, soții Igor și Monica Sevianu, Haralambie Obedeanu și Sașa Mușat.

Pantelie Tuțuleasa în „Marele jaf comunist” (r. Alexandru Solomon, 2004)

 Zilele astea se scrie mult despre cât și cum cinemaul prezintă moarte la lucru (Cocteau). În cazul Reconstituirii, o asemenea epifanie devine epitaf – la momentul lansării filmului în circuit închis (pentru membrii de partid), de cei cinci bărbați se alesese neantul, iar Monica Sevianu era departe, la Jilava (avea să fie eliberată în ’64 și să emigreze în Israel). Așa cum e el, contra-documentarul poartă ideea cea mai simplă și urgentă – că toți ai lui Ioanid au fost fie neaveniți, fie impostori de mână a doua (milițian și afacerist / pretins intelectual / pretins ziarist etc.). Însă dosarele Securității sunt dispuse la mai mult. Bunăoară, la a mărturisi evreitatea celor șase, precum și îndelungatul lor istoric comunist din ilegalitate și până-n funcții-cheie (Miliția Judiciară, Facultatea de Istorie, Ministerul de Interne, Ziarul Scînteia ș.a.). Se vorbește despre acțiuni sioniste, bravade la adresa lui Leonte Răutu (șef al Direcției de Propagandă și Cultură a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român), așadar revoltă împotriva opririi emigrărilor în Israel și politicii anti-minoritare (mai ales evrei și maghiari). În fine, despre toate astea s-a scris și vorbit mult; Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase, Mădălin Hodor, majoritatea acelora care au făcut carieră din analiza pop a comunismului s-a oprit și asupra marelui jaf; nimic mai firesc. Surprinzător, însă, este faptul că trei cineaști foarte diferiți au ajuns la subiect – documentarista Irene Lusztig, nepoata Monicăi Sevianu, care în 2001 își lansa propria Reconstituire; Alexandru Solomon cu al său Marele jaf comunist din 2004 și Nae Caranfil: Closer to the Moon (2014). Pentru moment, mă interesează numai Reconstituirea lui Calotescu și documentarul douămiist al lui Solomon, urmând ca celelalte două să se prelungească într-o continuare a articolului de față. 

Ironia – una fără de seamăn – face ca tocmai Calotescu să-și înceapă filmul cu un laudatio adus cinemaului, păstrător al realității netăgăduite. Mai departe, copertele filmului, de început și de încheiere, pun problema întâmplării într-un mod de-o violență fățișă: sub zorzoanele unei simfonii urbane socialiste și a unei voci din off de un triumfalism insensibil, oamenii noi, ai fabricilor, uzinelor, institutelor și instituțiilor, apar ca fiind adevăratele victime ale bandei Ioanid. Astfel, unicul scop al judecatei, al unei judecate neînduplecate, ar fi fost dreptatea populară. Însă până atunci începe reconstituirea anchetei, cu fiecare om al MAI în propriul rol. Rareori se fac aceștia auziți, căci vocea din off le-o ia mai mereu înainte; dar și când o fac… „stilul actor-porno-dar-pot-să-dau-şi-replici”, cum spunea Andrei Gorzo într-o recenzie la Marele jaf. Însă asta se uită repede – apariții-scândură, chiar și-așa scârțâitoare, mai găseși prin cinema. Scârț – doi dintre anchetatori vorbesc despre dosarul suspectului Sevianu, ca-n câteva secunde să intre un colonel, să i se înmâneze dosarul, la care nou-venitul aprobă și recomandă o urmărire atentă a lui Sevianu, însă și a lui Alexandru Ioanid, despre care până atunci nu i s-a spus nimic. Puse laolaltă, cele mai inofensive momente, acelea ale primelor investigații, fac de-un scurtmetraj polițist insolit, unde subterana Bucureștiului, cu baruri clarobscure și hedoniștii nopții, scoate capul la suprafață (pe muzică ușoară, să ne înțelegem). Preț de-o dojană, firește. 

Reconstituirea (r. Virgil Calotescu, 1960)

Abia când cei șase condamnați intră în cadru, în joc, Reconstituirea devine remarcabilă. Atunci, moartea începe să lucreze pe repede-nainte. Și, știind unde duce totul, devine cu atât mai dureros de privit; prea puțin contează că nici ei nu sunt vreo lumină pentru ecran – tocmai, ei își poartă întunericul și nici n-ar putea fi altfel. Stângăciile lor aparțin chinului, în timp ce ale celorlalți sunt o prosteală oarecare. Știm de la Alexandru Solomon  (în fapt, de la anchetatorul Gheorghe Blidaru) că se prea poate ca facerea filmului să le fi dat speranță pentru o pedeapsă mai blândă, că au făcut totul împotriva lor dintr-o ultimă disperare. Asta se vede mai degrabă printre cadre, căci, din principiu ori neîndemânare, decupajul lui Calotescu ține totul din scurt, cu o idee pe secvență, iar cadrele se pierd în explicații clare, întrucâtva școlărești – aici e servieta, uite banii, iată arma etc. De-a lungul procesului, singurul eveniment pentru care n-a fost nevoie de o reconstituire, celor șase li se dă mai mult timp. Ochii le fug, mâinile li se desprind pe bărbii, încruntarea le face obrajii mai supli; în fine, emoție scăpată replicilor scrise dinainte. Sergei Loznitsa, care acum câțiva ani a făcut un film de montaj cu înregistrări ale proceselor staliniste (Procesul, 2018), l-a ratat poate pe cel mai cel. 

Reconstituirea (r. Virgil Calotescu, 1960)

Solomon a fost acela care să-l privească migălos, îndeajuns cât să speculeze că-n momentul procesului li se poate citi revelația pe chip – aveau să moară din propriile vorbe. Marele jaf comunist, mai mult ca oricare altă scriere sau film, traversează cu răbdare și fler hermeneutic această reconstituire care „mai mult ascunde decât arată”.  

În contra originalului, revizitarea douămiistă vrea să arate totul, să se umple de chipuri, locuri, declarații, nu pentru a da un sens definitiv întâmplării Ioanizilor, ci mai degrabă pentru a-i calcula multele sensuri dobândite. În restul acestor adunări și scăderi de sens se găsesc detalii prețioase și imagini frumoase, mai ales acelea exterioare (cu vecinii cuplului Sevianu ori acelea din curtea Malmaison), ale unui București torid. Intrând, camera lui Solomon – vorba vine, căci Constantin Chelba a filmat –  se răcește, își începe lungile travelling-uri fantomatice, bântuind dintr-o clădire într-alta, cinematografe și închisori, aeroporturi și tribunale, CNSAS și mai departe. Chipuri, locuri, declarații; aglomerarea lor dă senzația de greoi. La urma urmei, ar fi putut un film doar din asemenea resturi – Pantelie Tuțuleasa, operatorul Reconstituirii lui Calotescu, filmând din nou prin București, acela timpuriu al lui 2000, și vorbind camerei despre etica reconstituirii în documentar (firească părându-i-se mizanscenarea întru perfecțiune, cum mărturisește solar). Sau o îndelungă observarea a publicului acelor proiecții (catharhice?) organizate cu Reconstituirea prin cinematografe și teatre de vară bucureștene, aducând laolaltă prieteni și dușmani, victime, călăi și judecători care au avut de-a face într-un fel sau altul cu oamenii marelui jaf. Un film despre CNSAS, sau despre cauza lui Alex Galis, singurul copil al lui Alexandru Ioanid, a fiului aflat în căutarea unui alt trecut pentru tatăl său. Solomon, în schimb, a vrut pseudo-omnisciența, vocile, părerile, amintirile multora, pentru ca-n final să arate că nu se poate ști; nu începutul și sfârșitul, cel puțin. Însă un asemenea caz a început și s-a sfârșit de nenumărate ori pentru nenumărați oameni. Despre multele începuturi și (ne)sfârșituri ale marelui jaf comunist a făcut Solomon un film; unul care vrea totul și nu-l poate avea; unul important. 



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.