Cortul cu pălărieri nebuni. Teorii conspirative în cinema | Panorama

21 Octombrie 2021

De la cinemaul mut până în prezent: capodopere clasice, remake-uri, istorii ale genurilor, editorialul Panorama o ia roată prin istorie și pune lupa pe filme care n-au fost suficient discutate la vremea lor sau, altfel, niciodată aduse la lumină. 

Azi plonjăm în hăurile infinite ale teoriilor conspirative din cinema, propunându-ne să stabilim, non-exhaustiv, de unde provine neîncrederea indivizilor în autorități, de ce statul e văzut ca un balaur cu șapte capete. Un portret-robot al conspiraționistului și al dușmanului, teorii maniheiste, un cort de iluzioniști plantat în curtea Washington-ului și, nu în ultimul rând, body horror.

Kafkian

Conspirația e ilustrarea unei fantezii colective sau individuale în care civilul caută versiuni alternative ale istoriei, astfel încât evenimentele să capete un aspect de linie dreaptă; cercetătorul amator nu acceptă că lumea ar fi guvernată de haos, ci caută pânza de păianjen, sursa zero a evenimentelor, elementul declanșator. De cele mai multe ori, aceste narațiuni prefabricate au un sâmbure de adevăr în ele, ceea ce le face greu de combătut. Funcționând pe principiul megafonului, ele se întrețin colectiv; de aici, variantele poveștilor suferă mutații sau se ramifică simultan cu alte teorii conspirative, oricât de turpide, dând naștere unor halucinații de tipul pălărierului din Alice în țara minunilor. La baza lor se găsește îndoiala în discursul oficial. Conspiratorul va căuta întotdeauna simboluri și resurse în fiece fragment de informație, iar plăsmuirea va fi sprijinită, la rându-i, pe un sistem de logică paralelă în care totul pare din senin să capete lumină. Narațiunea conspirativă e dătătoare de epifanii – la final, căutarea inepuizabilă a adevărului aduce iluminarea, chit că eroul, de cele mai multe ori, moare dovedind că a avut dreptate (cum se întâmplă în The Manchurian Candidate). Nicio ipoteză nu-i prea sălbatică, prea scoasă din joben; cu cât e mai ultragiantă, cu atât e mai mângâietoare.

The Trial, Orson Welles
The Trial, Orson Welles

Au existat în cinema filme care să descrie sub diverse forme o conspirație, dintre care un infern birocratic kafkian (The Trial, r. Orson Welles, 1962), o conjurație satanistă (Rosemary’s Baby, r. Roman Polanski, 1968), un complot adulterin descoperit de un outsider (The Conversation, r. Francis Ford Coppola, 1974). Se prea poate ca filmul lui Orson Welles să fie cel mai invocat film anti-sistem, tocmai datorită zidurilor cu care se confruntă K, protagonistul, în relația cu statul; Kafka e invocat ori de câte ori individul se vede în fața absurdului existenței, într-o situație de tipul „vinovatul fără vină”, iar conspirația pornește de la sentimentul neliniștitor că ceva nu se leagă (semaforul clipește necontrolat, tomberonul e mutat treizeci de centimetri mai încolo, oamenii par teleghidați). La baza conspirației stă paranoia – și sentimentul ascuțirii simțurilor. E greu de stabilit când apare cu adevărat primul conspiracy film, cu toate că majoritatea îl creditează pe Oliver Stone cu JFK (1991). Moartea lui Kennedy nu e în niciun caz prima conspirație discutată, însă se aliniază cu două fenomene majore, care vor influența accesul și traficul de informații: apariția internetului (bunăoară, rețeaua USENET, o comunitate internaută creată în 1979 care favoriza discuțiile libere, schimbul de muzică, fotografii, documente) și proliferarea tehnologiei digitale (aparatele handycam, accesibile acum oricui, permiteau ca oamenii să realizeze tot soiul de clipuri amatoricești în care să-și expună teoriile, lucru care va evolua ulterior într-o sumă indefinită de eseuri video, mai polișate, mai nișate, cu aspect de documentar de investigație, care populează acum Youtube-ul). Să luăm ascensiunea lui Mae Brussell, prima teoreticiană a teoriilor conspirative, care le diseca la emisiunea sa radio și venea cu ipoteze noi despre asasinatul lui Kennedy; astfel de foruri au contribuit la ceea ce Stone a creat în 1991 cu JFK, anume ipoteza că CIA ar fi plănuit crima președintelui american. Aș mai numi și influența pe care trebuie s-o fi avut și satira politică a lui Barry Levinson, Wag the Dog (1997), în care o echipă de profesioniști (un producător, jucat de Dustin Hoffman și un consilier media, jucat de Robert de Niro) asamblează un cort fictiv în curtea Washington-ului și inventează un întreg război în Albania, prezent doar în imagini, pentru a deturna atenția de la adulterul președintelui. Nu în ultimul rând, misterul întreținut de autorități cu privire la atâtea subiecte care ard pentru opinia publică (există extratereștri? de ce sunt atâtea necunoscute în atacul de la 9/11?) determină fără echivoc apariția conspirațiilor. Și dacă majoritatea dintre ele au un potențial inofensiv, filmul lui Stone, de pildă, a redeschis dosarele confidențiale ale asasinatului președintelui, le-a făcut publice. După cum vom vedea, la sfârșitul anilor ‘90, începutul anilor 2000, are loc un boom al filmelor conspirative.

O posibilă clasificare

În cinemaul de ficțiune, conspirațiile se disting în funcție de felul în care actantul e afectat de sistem: 

a) conspirația îl privește în mod direct: pentru el se mută tomberonul, pentru el clipește semaforul, totul e o fantezie de tip Truman Show în care statul trebuie să întrețină iluzia de normalitate; e exagerarea capacităților individului „văzut ca Alesul, pe de-a întregul bun, persecutat într-un mod cutremurător, dar asigurat cu toate astea de triumful final” (Norman Cohn, The Pursuit of the Millennium). În cazul ăsta, individul lucrează întotdeauna contratimp (în Bourne, designerul clădirilor le închide pe măsură ce spionul încearcă cu disperare să iasă din ele); e condiția tragică a individului care, deși e mesianic (e singurul care deține informația și, deci, singurul care poate combate sistemul), statul e monstruos, se multiplică și poate fi peste tot în același timp.

Conspiracy Theory
Conspiracy Theory

Studiu de caz: Conspiracy Theory (r. Richard Donner, 1997), în care conspiraționistul e interpretat de Mel Gibson. Protagonistul aglutinează toate conspirațiile posibile, e la curent cu ele (Vatican, medicamente, CIA șamd). Marele twist al filmului e că civilul, un taximetrist oarecare, care trăiește cu frigiderul sub lacăt de teamă că statul l-ar otrăvi, are, bineînțeles, pricini pentru paranoia lui extinsă (guvernul îl vânează fiindcă face parte din celebrul experiment de spălat creiere care i-a permis armatei să creeze asasini teleghidați – ipoteza candidatului Manciurian). În fine, spre deosebire de The Manchurian Candidate (realizat în 1962, reluat în 2004 de Jonathan Demme, plasat în McCarthism, unde exista o tensiune legată de Războiul Rece), aici Jerry e mai puțin conștient de trecutul lui, iar memoria îi revine pe bucăți. 

b) conspirații exterioare (outsider syndrome): conspirația nu îl privește direct pe protagonist, nu e fantezia lui personală, ci el ajunge să o descopere incidental, atrăgând atenția inamicului; din acel moment, protagonistul devine o țintă de eliminat. 

They Live
They Live

Studiu de caz: They Live (r. John Carpenter, 1988). După Richard Hofstadter în Paranoid Style in American Politics, inamicul din narațiunile conspirative e un fel de superman amoral: sinistru, ubicuu, puternic, crud, senzual, amator de lux (…) spre deosebire de ceilalți, inamicul nu este prins în mecanismele vaste ale istoriei, ci e un agent liber, activ, demonic. Pasajul din Hofstadter se mulează perfect pe ideea de Celălalt din They Live. Se dă un loner, Nada (Roddy Piper), nomad care-și tot mută cuibul din oraș în oraș; ajunge să lucreze pe un șantier și dă peste o pereche de ochelari aparent obișnuiți care, odată puși la ochi, îți arată mesajele subliminale din spatele tuturor produselor audiovizuale (Fii obedient, Să nu opui rezistență, Cumpără cutare lucru, Aliniază-te cu restul etc), dar și faptul că oameni obișnuiți, văzuți sub lentila asta, arată ca niște extratereștri; nu trebuie să pari suspect ca să fii extraterestru, până și cea mai inofensivă băbuță din supermarket poate să anunțe prin ceasul ei că o vezi și să cheme autoritățile ozn-ice. Fără ochelari, totul pare normal – astfel că extratereștri sunt doar o versiune inversată a fiecăruia. Carpenter avea un mesaj bazal destul de clar, anume că trebuie să iei cum grano salis realitatea din jur, fiindcă propaganda media e reală (supratemă reluată în franciza Matrix 11 ani mai târziu); dincolo de asta, ilustra cât se poate de grafic spaima oamenilor că extratereștrii ar putea fi printre noi, că ei ar fi păpușarii Universului și n-am putea să-i deosebim de oamenii obișnuiți prin nimic.

Body Horror 

Soylent Green
Soylent Green

Lucru care mă aduce la body horror și paranoia legată de ingerarea de pastile, injecții și stupefiante. Una dintre temele recurente ale filmelor conspirative e legată de guvernul care testează pe individ tot soiul de programe alpha – el e cobai pentru știință fără să-și dea seama (candidatul Manciurian descoperă sub piele un cip implantat care se declanșează, culmea, atunci când individul e strigat pe nume). Cipurile sau substanțele sunt făcute să încetinească personajul care, așa cum spuneam, e într-o misiune contra cronometru, nu are ore de pierdut. În Soylent Green, un polițist descoperă accidental că hrana verde, post-apocaliptică, vândută de guvern e făcută literalmente din oameni morți, accelerându-le moartea celor care o mănâncă (anul e 2022, apropo, iar resursele de hrană s-au epuizat odată cu o secetă masivă, și atunci singura soluție e hrana cu porția, sub forma unor biscuiți clorofilați). Astfel de filme alimentează teoriile conspirative – iar căutătorii de conspirații le vor da deseori ca exemplu pentru propriile convingeri, cu argumentul infailibil că filmele „ne-ar pregăti pentru viață”. Să nu uităm că întreaga noastră istorie e căptușită de conspirații și comploturi – neîncrederea în autorități și favorizarea statului în gardă sunt recurente în literatură și cinema (de la George Orwell, cu 1984, până la, să zicem, Margaret Atwood cu Povestea Slujitoarei). În aceste narațiuni, puterea e întotdeauna inamicul, iar individul e solitar – dator să-i descifreze codul operațional. Să nu uităm că până și narațiunile maniheiste din copilărie pot fi privite ca mini-conspirații – Cass R. Sunstein și Adrian Vermeule discută în Symposium on Conspiracy Theories: Causes and Cures despre marea născocire legată de existența lui Moș Crăciun, pe care părinții o spun copiilor pentru a întreține magia sărbătorilor. Tații și mamele sunt agenții sub acoperire, iar, cu scopul primirii cadourilor, copiii vor fi nevoiți să se poarte frumos, să-i asculte, altfel Moș Crăciun nu le va mai călca pragul. Cu toate că imaculat, vorbim despre un exemplu minuscul de control pe care oamenii îl aplică de la vârste fragede – nu e de mirare, atunci, că e atât de ușor să ajungi în zilele noastre la o conspirație de orice fel; poveștile astea, oricât de amețitoare, au rolul să le dea un sens temporar oamenilor care se plictisesc de realitatea curentă, care e poate prea banală pentru a fi explorată așa cum e.

 



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.