Note de subsol: Veronica la 50

10 Martie 2022

„Sunt patru ani de când vreau să fac un film muzical pentru copii, un film dansat, cântat, jucat, un spectacol total deci. Simţeam eu că un asemenea film ar fi foarte binevenit. Acum îl realizez — şi dovada că nu m-am înşelat, că am simţit bine încotro merge gustul spectatorului, este că între timp s-a facut Mary Poppins…” (Elisabeta Bostan, intervievată de Eva Sîrbu în 1972)

Surprinzător, cifrele oficiale nu-i fac cinste Elisabetei Bostan. N-aș fi crezut că filme precum Veronica, nici primul, nici al doilea, n-au depășit cinci milioane de bilete vândute la vremea lansării în săli. Sigur, și cele două, respectiv trei milioane ale fiecăruia par astăzi de neimaginat, însă alta era vârsta cinemaului în cultura pop ceaușistă, a cărei maxime comerciale, Nea Mărin miliardar (r. Sergiu Nicolaescu, 1979) și alte asemenea, puteau ajunge monumente publice, văzute și revăzute de către milioane de oameni. Însă biletele nu contrazic faptul că cele două Veronici au fost apariții inevitabile pentru bună parte din generațiile noastre postbelice. 

Revista Cinema, nr. 1/1974 (ianuarie)

Zilele astea s-a vorbit mult despre regizoarele din comunism. Filmele Malvinei Urșianu au rulat încă o dată, iar ale Cristianei Nicolae își așteaptă rândul. Printre acelea altele, Letiția Popa, Ada Pistiner, Maria Callas Dinescu; și Elisabeta Bostan, singura ferită de amnezia ecranelor, tocmai ea, „care a fost mereu apreciată, dar văzută ca un realizator de opere minore”, cum ar spune Alex Mircioi. Pentru moment se știu puține despre distribuția filmelor românești la televiunea predecembristă. Însă mi-e binecunoscută sticla timpuriu-douămiistă, îndeajuns încât să spun că Veronica (1972) și Veronica se întoarce (1973, însă filmat deodată cu primul) obișnuiau să fie nelipsite ocaziilor, sărbătorilor, inclusiv duminicilor. Asta într-o vreme în care gândul de a avea un televizor pentru fiecare om al casei era foarte departe de familiile proletare dimprejurul meu. Astfel, un musical drăgălaș din butaforie infinită și peliculă Eastmancolor putea fi compromisul familial al nostalgiei părinților și crescândei neastâmpărări vizuale a copiilor botezați în Cartoon Network, Abracadabra și publicitate agresivă. Într-un interviu luat de Alice Mănoiu, Bostan citează oarecum mefient sintagma filmului „de familie”, pe care, spune ea, occidentalii o foloseau cu referire la filmul pentru copii. Fie oricum, ambele nume sunt teribil de precise în justificarea vieții îndelungate a Veronicilor de la o duminică la alta. 

Știm că unii critici de film români își petrec timpul numărând de câte ori se întovărășesc tovarășii de-a lungul unui film din comunism. La fel cum știm că multora le-a ajuns cu toată ideologia filmelor recente. Aspirația ar fi către un cinema obiectiv, epurat de parti-pris-uri lumești. Nimic mai imposibil. Dar iată, prin desprinderea radicală de imediat și fantasmarea unei lumi infantile, Veronica se prea poate să-și fi câștigat publicurile fiind mai ales un film comunist fără comunism în el (dacă admitem că toate filmele făcute-n comunism sunt comuniste, deși puține aspecte diferențiau facerea lor de industria capitalistă). 

Ceea ce mă aduce dintr-odată la momentul meu favorit. Se petrece în primul Veronica, nu departe de început, când fetița (Lulu Mihăescu la patru ani) testează dacă traista fermecată primită în dar de la Zâna Păpădiilor (Margareta Pâslaru, deja star) chiar o poate face să zboare. Se desprinde astfel de colțișorul împădurit care înconjura orfelinatul și ajunge la cer, deasupra Brașovului, oraș al cărui peisaj, cu Tâmpa, Biserica Neagră și casele săsești, ar trebui să potențeze senzația de lume idilică și preindustrială de până acum. Număi că odată ce acoperișurile săsești ajung la bun sfârșit își fac apariția șirurile de blocuri și turnuri postbelice. Avem în fața ochilor una din cele mai minunate greșeli ale cinemaului, dintre acelea care arată că timpul nu are răbdare. Așa cum rădăcinile copacilor se arată nesupuse spârgând asfaltul convenabil nouă, tot astfel blocurile au sfâșiat pânzele, costumele și efectele speciale ale Veronicăi pentru a se arăta măcar o secundă. 

Pentru cine nu-și amintește (cine?!), întâmplările filmelor se aseamănă mult între ele. Lăsată fără traistă, mai apoi fără prietena rățușcă, fetița părăsește orfelinatul și se avântă în pădure, unde întâlnirile cu noi prieteni sau dușmani o vor învăța lecție după lecție, despre egoism, prietenie, frică, minciună, frumusețea uitătă a vieții și alte teme de reflecție de-ale lui Andrei Pleșu. Chit că Bostan are șarmul nedeterminării, filmele sale nu scapă economiei tâlcului, acelei senzații că nicio vorbă, niciun cântec, niciun cadru nu-s pe degeaba. Ceea ce-i straniu pentru un film care s-a vrut – și a reușit – a fi preaplin.   Regizoarea lucrează în convenția musicalului continuu, deci dintr-un cântec dulce într-alul, iar ambiția îi e clară: prin versurile simple,  și repetitive, gestica emfatică, ba histrionică a actorilor (mai ales Pâslaru în rolul educatoarei, Dem Rădulescu în acela al Motanului Dănilă și Vasilica Tastaman în cel al Vulpii), prim-planurile dese, dornice s-o lase pe Lulu Mihăescu un star, toate lucrează întru a face din Veronica un film de neuitat. Informația lor e clară, într-atât de clară încât aș zice că e într-adevăr un film de neuitat; însă nu cinema de neuitat. Ăsta-i efectul fabulei, al moralei asupra imaginii. De altfel, vorbind cu niște prieteni despre dipticul copilăriei, îmi spuneau că își amintesc numai și numai lumina frumoasă. Aș cita o maximă timpurie de-ale lui Serge Daney despre televiziune – „e radioul plus lumină”; informație plus culoare. Nu zic că Veronica a fost făcut pentru televiziune, însă nici nu-i întâmplătoare renașterea sa televizuală, fiind dintre acele filme ale căror detalii n-au discreție. 

Ce-i cu adevărat fascinant e că alte lucruri nu s-au întâmplat cu filmele cineastei. Ambiția de a aduce laolaltă mai multe convenții feerice, cu butaforie mosfilmică, cu teatru de păpuși, cu animale reale, cu „măștile mobile”, acelea care fac înțelegerea dintre chipul uman și costum, poartă o sensibilitate camp a grandorii ratate. Altfel spus, mă mir că filmul n-a ajuns un context pentru fetișiștii culturilor alternative, deși îl văd perfect adorabil – în sensul adorării – pentru comunitatea gay sau pentru aceea a drogurilor. Nimic mai simplu: cântecul Vulpii la o petrecere queer post-ironică. Sau a-i vedea toate dansurile caraghioase, bizare prin surplusul de mișcare, pe acid. Însă pentru a da plăcere deplină „celorlalți”, subculturilor, Veronica ar trebui mai întâi abandonată de cultura pop, dând ocazia regăsirii în alte măsuri, alte valori decât acelea standard. Oricum ar fi, filmul va fi aici și-n alți cincizeci de ani. Și poate va fi altfel; mai distractiv, mai ezoteric, sper eu.



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.