Mersul la cinema ca act de rezistență în economia atenției
„The Wire nu e neapărat un serial care încearcă să îți capteze atenția, ci e mai degrabă o operă de artă care are nevoie de ea. Și dacă i-o acorzi, o să fii răsplătit pe măsură”, spunea Thomas Flight într-un eseu video despre unul dintre cele mai de succes seriale din toate timpurile.
Încă din epoca mută, cinematografia s-a bazat pe un pact al atenției. Intri într-o sală alături de câteva zeci sau chiar sute de oameni, luminile se sting și pentru următoarele două ore, renunți parțial la control: nu poți să pui pauză, nu poți să derulezi peste momentele care te plictisesc sau te incomodează. Filmul curge în ritmul lui, indiferent față de tine. Spre deosebire de majoritatea experiențelor online de azi, cinemaul nu aduce automat interacțiune, nu oferă un feedback instant și nici nu se adaptează în timp real în funcție de preferințele tale. Îți cere, în schimb, să fii acolo. Această cerință, care devine din ce în ce mai greu de susținut într-un prezent în care lumea online ne domină realitatea, ține de esența experienței cinematografice. Filmul are nevoie de atenție susținută și de disponibilitatea de a rămâne concentrat în fața unor imagini pe care poate nu le deslușești mereu din prima, în fața tăcerii, în fața unui ritm care nu se grăbește, poate, să te recompenseze. E o formă de vulnerabilitate: nu știi dinainte dacă experiența o să fie una bună și trebuie să ai încredere că sensul se va construi în timp.
Misiunea cinemaului devine din ce în ce mai grea. Suntem obișnuiți cu forme de media care ne oferă constant alternative, ieșiri rapide și recompense imediate, lucruri pe care cinemaul ni le refuză. Asta duce la o tensiune pe care o resimțim când ne uităm la filme, una care ar trebui citită ca fiind un simbol relevant al unui conflict mai profund: între o formă de artă care cere atenția noastră totală și un mediu înconjurător care ne învață să nu o mai oferim. Economia atenției de azi funcționează după o logică radical diferită. Platformele digitale sunt construite ca să țină utilizatorul lipit de ecran dar și într-o stare de alertă permanentă, oferindu-i constant stimuli noi. Feed-urile infinite, clipurile scurte, notificările constante și algoritmii care țin cont de preferințele fiecăruia nu cer concentrare susținută, ci mai degrabă o atenție fragmentată, mereu pregătită să se mute mai departe. Consumul de conținut audiovizual nu mai are un început și un sfârșit clar, ci e mai degrabă un râu care curge la infinit și care poate fi abandonat (dar și la care se poate reveni în orice moment).
În noua realitate online care ne înconjoară suntem încurajați să consumăm mult, rapid și superficial, să nu rămânem prea mult cu o singură „bucată de content” și să evităm disconfortul, plictiseala sau ambiguitatea. Orice pauză e o problemă. Stimulii curg non-stop și nu e loc de respiro. Daniel Ek, CEO-ul Spotify, spunea că principalul lor rival nu e o altă platformă de muzică, ci liniștea. Similar, CEO-ul Netflix, Reed Hastings, e convins că că marele competitor al platformei nu e HBO, ci somnul. Așa arată peisajul digital actual. Astfel, ideea că o poveste ar putea avea nevoie de atenție, în loc să lupte constant pentru ea, devine aproape contraintuitivă. E o idee care pornește, cumva, de la încredere, de la disponibilitatea oamenilor de a fi cu adevărat prezenți și capacitatea lor de a-și menține atenția pentru a trăi cu adevărat un film. Însă această logică intră în conflict direct cu modul în care conținutul e gândit azi pentru lumea nouă digitală în care trăim.
Matt Damon remarca recent că, atunci când se face un film despre care se știe că va ajunge direct pe serviciile de streaming, lipsa de concentrare a celor care se uită e deja un dat. Cei care produc filmul pornesc deja de la premisa că atenția oamenilor e fragmentată. Damon a spus că Netflix deja le cere creatorilor să scadă complexitatea poveștilor, să bage niște acțiune intensă la început ca să mențină interesul oamenilor și le sugerează că „n-ar fi rău dacă povestea filmului poate fi repetată de trei, patru ori în dialog pentru că oamenii stau pe telefon”. Actrița britanică Jameela Jamil a spus și ea ceva asemănător într-un podcast recent, subliniind că marile studiouri și serviciile de streaming îi încurajează pe cei care fac filme și seriale să simplifice totul și să repete firul poveștii prin dialog pentru că „oamenii stau pe telefoane”.
În ultima vreme au apărut reacții critice și din partea spectatorilor, care simt că la unele producții se simte scăderea în calitate. Pe subreddit-ul dedicat Stranger Things, o persoană s-a plâns de „exposition dumps”, adică momentele în care personajele descriu cu lux de amănunte acțiunea sau sentimentele proprii. Postarea a strâns peste 5000 de upvotes. Pe TikTok, plângerile sunt aceleași.
În eseul său denumit „Casual Viewing”, criticul Will Tavlin vorbește despre așa numitele „Typical Netflix Movies” (TNM) pentru a descrie filme care sunt optimizate pentru consum casual, genuri stilizate până la clișeu, dialoguri mult prea explicative și un ritm narativ previzibil, adică un conținut care funcționează bine când nu ești atent 100%.
Netflix produce conținut la scară largă (peste 500 de producții noi anual) și asta aduce o logică diferită: binge-watching-ul, autoplays și recomandările algoritmice fac ca oamenii să aibă acces la tot ce vor fără un efort prea mare, deci conținutul nu trebuie să fie memorabil, ci doar suficient de atractiv ca să mențină utilizatorul pe platformă. Deși există un catalog uriaș de filme și seriale pe Netflix, foarte puține dintre ele au cu adevărat un impact cultural relevant: nu sunt urmărite neapărat în întregime sau discutate și reținute în memoria colectivă. Spre exemplu, în a doua jumătate din 2025, din peste 8000 de filme, doar KPop Demon Hunters și Happy Gilmore 2 au depășit 100 de milioane de vizionări, în timp ce aproape 700 dintre titluri trec de cinci milioane de vizionări. Cele mai multe producții sunt văzute de un procent infim din publicul total. Și nu știm câtă lume chiar se uită până la capăt la ele, pentru că Netflix are un standard foarte jos pentru a contabiliza „o vizionare”: minimum două minute. Însă pentru platformele de streaming, în general, succesul e măsurat prin timpul petrecut de oameni pe platformă și retenția de abonați. Așa că n-au absolut nimic împotrivă dacă stai pe telefon.
Acest mod de a consuma filme și seriale are consecințe. Când nu mai suntem complet prezenți într-o poveste, nu pierdem doar detalii narative, ci și capacitatea de a absorbi nuanțele subtile ale personajelor, simbolurile vizuale, ritmul construit atent de regizor. Conexiunea emoțională cu un film, atât de necesară, tinde să se diminueze. În loc să ne lăsăm purtați de poveste, să explorăm ambiguitățile și să acceptăm momentele de disconfort, tratăm filmul ca pe un produs de consumat rapid. Din această perspectivă, sala de cinema capătă un rol de rezistență culturală. E unul dintre puținele spații în care atenția poate fi recuperată, în care spectatorul poate fi ghidat, fără întreruperi, printr-o poveste ramificată, cu ritm propriu și profunzime. În sala de cinema ritmul filmului nu se negociază. Spectatorul e invitat să se alinieze și, făcând asta, poate chiar să-și antreneze propria atenție, propria răbdare și capacitate de a simți.
Jurnalistul și autorul Johann Hari spunea în cartea sa Stolen Focus că simpla experiență de a citi o carte îi arată creierului că poveștile pot fi polivalente, că lucrurile au nuanțe și că există valoare în răbdare și concentrare. Același conținut, dar consumat sub o formă diferită (clipuri scurte, feed-uri infinite) nu transmite același mesaj: mintea învață să caute doar recompense imediate, să sară peste subtilități.
Nu doar povestea contează, ci și mediul în care este livrată. Sala de cinema, cu ora fixă la care rulează un film, întunericul și ritmul impus, transmite spectatorului că atenția contează, că merită să fie răbdător și să se angajeze la a înțelege complexitățile filmului. Forma e parte integrantă a conținutului. Tocmai de aceea, sala de cinema rămâne unul dintre puținele medii care ne ajută să ne recâștigăm atenția. E în antiteză cu serviciile de streaming și algoritmii online, care presupun că nu vei fi 100% acolo, că o să stai pe telefon, că o să continui scroll-ul nemuritor. Experiența vizionării unui film la cinema pornește de la o premisă mai exigentă dar, în același timp, mai generoasă: că ești capabil să fii prezent. Dacă acceptăm că poveștile trebuie simplificate pentru că oamenii oricum stau pe telefon, atunci acceptăm și că atenția noastră e definitiv compromisă. Iar eu nu sunt convins că e. Se vorbește constant de cât de important e mersul la cinema pentru a susține (sau chiar a salva, câteodată) industria filmului, dar până la urmă, s-ar putea să salveze ceva cel puțin la fel de important: capacitatea noastră de a rămâne cu o poveste până la capăt.
Într-un fel, sala de cinema funcționează ca un antrenament. Îți reamintește că poți sta cu ambiguitatea, că poți traversa un moment de tăcere fără să-l umpli imediat cu altceva, că nu orice poveste trebuie să-ți ofere ceva flashy la fiecare câteva minute. Îți reamintește că sensul se poate construi lent.
Nu toate filmele văzute la cinema vor fi memorabile. Uneori o să ieșim dezamăgiți, alteori chiar nervoși (am pățit). Dar experiența în sine, de a fi complet acolo, chiar dacă inconfortabili uneori, rămâne. Puțin friction-maxxing nu strică. Trăim într-un context economic care transformă fiecare secundă într-o oportunitate de monetizare, iar a acorda două ore unui film, fără întreruperi, începe să semene cu un act de rezistență.
Vlad Dumitrescu
Jurnalist concentrat pe internet culture și tehnologie. Urmărește cu atenție și îngrijorare toate colțurile internetului și scrie despre asta, ca să înțelegem mai bine cum ne modelează lumea online viața de zi cu zi.
Vlad Dumitrescu
[:ro]Jurnalist concentrat pe internet culture și tehnologie. Urmărește cu atenție și îngrijorare toate colțurile internetului și scrie despre asta, ca să înțelegem mai bine cum ne modelează lumea online viața de zi cu zi.[:en]Journalist focused on internet culture and technology. He follows all corners of the internet closely and writes about them, so that we can better understand how the online world shapes our daily lives.[:]