Yorgos Lanthimos x Emma Stone – Într-o piele nouă
N-ai cum să nu ghicești din prima: un regizor mare, kafkian, demonstrativ, grandilocvent de cele mai multe ori, cu agendă în greacă și engleză. Interesat de corpuri, cum funcționează corpurile astea, ce sunt ele, cine sunt ele pentru noi? Și ce facem dacă suntem în pericol cumva să ni le pierdem? Cum arată viața într-o piele nouă?
1) un gândac, un homar, o saună, o păpușă cu cheiță
gândacul
În Metamorfoza lui Franz Kafka, într-o bună dimineață (ca oricare alta, în fond, dar s-a întâmplat totuși să fie aceasta), Gregor Samsa s-a trezit transformat într-un gândac. Fără avertismente în prealabil, fără ca ceva să anunțe, orișicât, această transfigurare – și totodată fără ca ea să fie în vreun fel reversibilă – astfel că personajul nostru își va trăi zilele rămase într-o formulă nouă, indezirabilă, meschină, fără să știe motivația din spatele acestei întâmplări. Acest punct de plecare îndelung citat și răsinterpretat din Metamorfoza are un sens central în filmografia profund nihilist-kafkiană a regizorului grec Yorgos Lanthimos, un fel de maestrul păpușar prea puțin interesat de bunăstarea personajelor sale.
Cinemaul lui comunică tematic și stilistic de la film la film, lucru care e garantat de o distribuție în mare parte egală – cel puțin în ultimii ani, în colaborările lui cu Jesse Plemons, Willem Dafoe, dar în special Emma Stone, unde fiecare pare să-și reia rolul și să-l reșapeze. De pildă, Bugonia, cel mai recent film al său, poate fi văzut ca un nou segment al lui Kinds of Kindness, unul care să se extindă dincolo de micro-bizareriile lui și să se racordeze puțin la probleme intergalactice.
Într-o anumită măsură, această imagine recurentă și obsedantă a șocului transformării lui Samsa e parte din angoasa indefinită a personajelor lui Lanthimos. La fel ca aici, dar și în alte locuri în care Kafka își aruncă personajele fără posibilitatea unei explicații, Lanthimos își pune personajele în situații extrem de incomode, care au în mare parte legătură cu identitatea, cu trupul. Vedem acest principiu la lucru în amenințarea degradării trupești (regina Anne din The Favorite are o cangrenă teribilă, care se extinde monstruos pe zi ce trece), într-o transfigurare totală (transformarea într-un animal în The Lobster), o transfigurare parțial-simbolică (în Alps, printr-un performance în care un actor se dă drept o persoană decedată), ideea că cineva sau ceva ar putea să te înlocuiască fizic (Nimic), dar și în mutația frankensteiniană a trupului Bellei Baxter din Poor Things, o femeie decedată în care un savant plasează creierul pruncului său nenăscut. Nu o dată, metamorfo-mutilările sunt rodul manipulărilor unor persoane ale căror motive nu le cunoaștem în totalitate (The Killing of a Sacred Deer). Absurdul acestor situații e de natură kafkiană, un sistem cuplat cu niște reguli pe care le înțelegi pe parcurs, însă niciodată pe deplin; Lanthimos practică un cinema de tip peep-show, de multe ori vizualizat în încadraturi sucite, bizare, din unghiulații imposibile, tocmai pentru a sugera un soi de act de perversiune comis de aparatul de filmat (și, în speță, și de privitor).
homarul
În The Lobster/Homarul, amenințarea transformării în animal are rolul de a mișca ceva în viața altminteri golită de sens a personajelor (majoritatea singuri, ar putea cu ușurință să treacă la un alt regn fără ca cineva să sufere prea mult pentru ei, fără vreo încărcătură dramatică, așa cum e la Kafka). Spațiul închis, așa cum era capsula familială din Dogtooth, se mută aici între pereții plini-de-ochi ai hotelului matrimonial, unde fiecare dintre ei joacă în fața celuilalt un rol, unde criteriile de selecție sunt niște detalii banale, de cele mai multe ori plăsmuite (un cuplu format pe baza informației că amândoi au sângerări nazale spontane, de pildă). De cele mai multe ori, pare să spună Lanthimos, se dovedește că acestor oameni le-ar fi mai bine dacă s-ar transforma în animale. Cu toate că oamenii nu asistă propriu-zis la aceste transformări, își pot recunoaște vechi prieteni sau rude care în mare parte au ales să se transforme în anumite animale plăcute, familiare, recognoscibile. De notat că majoritatea aleg patrupezii, adică niște parteneri domestici cu care omul a ajuns să aibă, în timp, multe în comun; angoasa transformării într-un animal devine atunci mai ușor de suportat dacă devine o experiență de tranziție către ceva proxim (trupul unui câine sau o pisică cu care oamenii împart și patul, după caz).
păpușa
În Poor Things, o adaptare după romanul dement al lui Alasdair Gray, Emma Stone joacă o femeie al cărei trup e literalmente un miracol al medicinei, al șansei, al absurdului. Bella Baxter e un copil în corp de femeie, cu reflexe infantile, cu mers cocârjat, de marionetă cu cheiță (nu departe de aceste trupuri animalice grotești, jumătate cățel, jumătate găină, pe care le are în grădina casei, nu departe de o caleașcă electrică cu un cal de plastic atașat de capotă), lucruri pe care Stone le execută cu o grație nepământeană, cu o bucurie nemăsurată a existenței. E lucrul cel mai puțin ironic pe care l-am văzut vreodată în filmele lui Lanthimos. Trupul Bellei Baxter e un vessel prin care această ființă nedefinită de norme sociale sau umane experimentează plăcere paroxistică de orice tip (fie ea legată de mâncare, iubire sau sexualitate – „Bella a descoperit cum să se facă fericită cu mâna”, anunță nonșalant la masă, invitând-o și pe menajeră să încerce). Iată aici un mutant care simte fericire când iese pe acoperișul casei, care nu simte dezgust sau repulsie față de alte ființe. O fericire tratată egal, chit că e un orgasm sau o prăjitură. O astfel de creatură nu poate fi îmblânzită, stăpânită, băgată în cutie – încercările altor bărbați de a o pune astfel în colțuri sau geamantane sunt futile. Iată aici, un personaj căruia Lanthimos îi dă literalmente aripi. S-ar putea spune că personajul lui Stone din The Favorite, Abigail, își folosește trupul pentru a escalada moral și social statutul său social, și a prinde astfel niște aripi, după ce însuși tatăl său, viță nobilă, a vândut-o unui străin. Asta îi oferă o oarecare libertate, însă e doar una conjunctural-fictivă (ea e închisă tot într-o cușcă, sau tot într-o schemă-fără-ieșire, fie o căsnicie sau un favor sexual fără sfârșit). Finalmente, trupul său e atât cușcă, cât și aripă, să zicem.
o saună
Vorbim de segmentul final din Kinds of Kindness, unde Emma Stone strălucește în costumul ei maro, cu rujul ei prea strident, care-i face chipul să pară atât de palid. Ea și colegul ei de sectă (jucat de Jesse Plemons) beau apă dintr-un bidon (care, înțelegem mult mai încolo, conține lacrimile cuplului guru de care aparțin). Trupurile sectanților sunt și ele un soi de vessel, cu care trebăluiesc în folosul liderilor în lumea exterioară – când se termină bidonul cu apă, se reîntorc la bază pentru favoruri sexuale. Când se întorc dintr-o misiune în care caută o tămăduitoare, sunt testați de infidelitate printr-o metodă ciudată: sunt puși să asudeze într-o saună, pentru ca apoi cuplul să le lingă transpirația; această transpirație poate fi bună sau rea, și în funcție de gustul ei, sectantul poate să mai rămână sau nu alături de ei. Aici, trupul (sau, în fine, fluidele) sunt cele care îți hotărăsc soarta.
2) body snatchers, extratereștri, mutanți
o falsă omonimie
Nu o dată, personajele din filmele lui Lanthimos au ceva dificultăți în a-și da seama dacă persoana de lângă ei este reală sau nu, marionetă sau ba, extraterestră sau umană (Bugonia). În Bugonia, pe care l-aș pune lângă segmentul din mijloc din tripticul Kinds of Kindness, această obsesie se reflectă într-o cameră de tortură pe care un conspiraționist bătut de soartă (Jesse Plemons) o bricolează pentru CEO-ul companiei pentru care lucrează, Michelle (Emma Stone), convins că aceasta e un extraterestru andromedan cu legături imperiale. O rade în cap, o unge cu alifii și o îmbracă în haine de casă, o țintuiește într-un întuneric dens și înecăcios, unde speră ca ea să mărturisească, în final, de teama morții. Dar Michelle nu numai că nu face asta, în ciuda electrocutării, mutilării șamd, dar îi manipulează pe Plemons și pe verișorul său în fel și chip, schimbând deseori frâiele puterii. Această sarcină, desigur presantă, a stabilirii adevărului, face tot mobilul filmului, astfel încât spectatorul își va petrece o bună bucată de timp încercând s-o prindă pe Emma Stone făcând gesturi care s-o ducă într-o zonă extraterestră sau nu. În fine, fiind vorba de Lanthimos și fiind vorba despre o directoare de corporație, acestui personaj i se peticesc multe rutine rizibil-extraterestriale, care să n-o facă în niciun fel mai empatizant-umană (antrenamente militărești, măști iluminatoare hi-tech, un smug face disprețuitor la adresa clasei de jos, o casă ultra-securizată, un birou izolat fonic și balistic etc). La o simplă analiză a felului în care Stone merge în filmele lui Lanthimos (el preferând, de altfel, să îi filmeze din spate și din față mersul), ea nu are un pas elegant, grațios, ci mai curând apăsat, studiat, nenatural. Nu e și cazul aici – Bugonia e primul film în care o văd pe Stone mergând exact cum te aștepți să meargă o directoare de corporație, lucru care generează, în mod particular, o senzație neobișnuit de bizară. Micile ei gesturi, rictusuri, grimase, toate sunt crispate și nenaturale, contribuind astfel la ideea că ar fi, într-adevăr, o andromedană. Acest personaj e construit vizibil ambivalent, Stone însăși recunoscând în interviuri că l-a gândit mereu ca fiind nu una, ci două persoane care să co-existe în același timp; astfel, Michelle este și nu este o extraterestră în același timp, fără ca vreuna dintre aceste variante să o excludă pe cealaltă. Titlul filmului poate fi interpretat în aceeași cheie – această bugonie nu există, deși cuvântul sună exact ca begonia, o floare. Falsa omonimie dă senzația că pentru o clipă nu ai citit bine – cam așa e și cu felul în care spectatorul poate citi identitatea reală a acestui personaj feminin.
body snatchers
În Kinds of Kindness, la fel ca aici, Lanthimos se joacă kuleșovian cu perspectivele (după cum analizează Andrei Șendrea aici), cu toate că, în ambele filme, unghiul de vedere principal este al bărbatului. După ce soția unui polițist (el, tot Plemons, ea tot Stone) e găsită în mod misterios în urma unui naufragiu, el nu e convins că femeia de lângă el e chiar soția lui. Nu o mai încap pantofii, nu-i mai știe melodia preferată, are un apetit sexual ieșit din comun, și e determinată să-l hrănească cu orice preț (îi gătește, în final, bucăți din corpul ei, ba chiar și organe, și-ar da și sufletul). E neclar dacă soția e posedată de un body snatcher sau e doar imaginația bărbatului (ce-i drept, ar putea trece drept o plantă, fiindcă absolut toate hainele pe care le poartă sunt cu flori, frunze sau alge), cum nu pot crede pe deplin apariția satisfăcătoare, miraculoasă, a soției reale din final. Bugonia funcționează pe aceeași rețetă, cu precizie medicală; ambele personaje feminine, laconice și non-empatice, par că nu sunt tocmai în regulă (Michelle nu e văzută niciodată dormind, de pildă), cu toate că oricine într-o poziție nefavorabilă ar putea încerca să facă lucruri mai neobișnuite.
un iepuraș călcat cu piciorul
În Bugonia, pe partea de actorie, remarc foarte multe similarități cu The Favorite în ambivalența de joc a Emmei Stone; mimează cu ușurință empatia. O câștigă pe regina Anne (Olivia Colman) prin atitudinea umil-tandră-jucăușă, contrastrând-o și eclipsând-o pe Sarah (Rachel Weisz), rece ca gheața și cinică (îi spune reginei mai mult de o dată că îi seamănă unui bursuc). Cele două funcționează pe temperaturi diferite în fața reginei, cu toate că, în spatele ușilor, ambele sunt la fel de cerebrale. Neîntâmplător, gestul care o aruncă din nou în dizgrație pe Abigail e momentul în care trupul, dintr-o nefericită relaxare, dintr-un reflex absolut scabros, calcă ușor pe unul dintre iepurii reginei (copiii reginei, reprezentând cei șaptesprezece prunci nenăscuți ai ei). Această infatuare, greu de privit chiar și pentru un spectator care-a asistat la multe măști căzute ale ei (jocurile sexuale dintre ea și un bărbat, de dinainte să-i devină soț, și dezgustul cu care îl privește după căsătorie), poate fi pusă în oglindă cu momentul în care, cu zâmbetul pe buze, Michelle din Bugonia îl trimite pe conspiraționist să-și omoare mama cu antigel, făcându-l să creadă din suflet că acolo, în portbagajul mașinii sale, nu e antigel (deși arată și scrie pe el că asta este), ci un leac care s-o facă să iasă din comă și să umble.
3) Emma Stone, într-o piele nouă
În orice caz, dacă aș putea lua ceva cu adevărat insolit din ultimele trăznăi ale regizorului grec, acest lucru e multitudinea de ipostaze în care o vizualizează pe Emma Stone, o actriță altminteri asociată cu un cinema accesibil. Iat-o aici într-o mulțime de viste trashy-jucăușe (patru la număr judecând după numărul de filme, 6 la nivel de partitură, cel puțin 20 de fețe la nivel metaforic): trântită la podea ca un copil în The Favorite, făcând cu ochiul și târșâindu-se găunos atât prin înalta burghezie, cât și industria sex-working-ului în Poor Things, tăindu-și un deget și oferindu-și ficatul în Kinds of Kindness. Mai mult decât un gest care să strige după atenție, Stone pare să fi intrat într-o eră în care e tot mai interesată de roluri în care trupul să i se altereze, să îi devină străin, ca apoi, treptat, să îl poată redescoperi. Un exemplu ar fi, desigur, Bugonia, unde, legată și pusă într-o ipostază inedită, se dă singură cu cremă și-și gândește cuvintele și gesturile minimale astfel încât să poată scăpa din această nouă situație. Același lucru se întâmplă în absolut toate rolurile pe care le joacă la Lanthimos; se construiesc după o cădere, adeseori literală și implică o muncă de dresaj cu sine însuși. La final, descătușarea, chit că probabil nu ține decât o perioadă: un dans într-o parcare, ciudat și aritmic, în care să-și miște trupul care până atunci a stat crispat.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
Georgiana Mușat e critic de film și jurnalist, masterandă UNATC. Are o memorie de elefant și inima cât un purice când aude de Terrence Malick. Scrie o lucrare interminabilă despre femei roboți. La Films in Frame scrie rubrica lunară Panorama.
