Despre boicot, război și film

7 Aprilie 2022

Una din surprizele războiului din Ucraina a fost repeziciunea cu care s-a pus problema unui boicot al filmelor rusești. Chemări s-au auzit chiar în primele zile, când eram total năuciți de absurditatea și barbaria invaziei ruse (asta nu înseamnă că ultimele evoluții nu sunt la fel de șocante)[1]. E foarte interesant că, în toiul unor probleme existențiale, – pentru ucraineni, dar și pentru lumea noastră – apelurile la boicot au ajuns să preocupe pe cineva în afara „bulei” noastre. Poate fi un semn al forței simbolice a cinemaului, încă vie. Sau un semn al faptului că acest război e și unul de comunicare, de imagine, de reprezentare a realității. În orice caz, problema boicotului filmelor rusești ne-a reamintit câteva lucruri esențiale despre dimensiunea politică a cinematografului, ca și despre dimensiunea lui etică. Și printre atâtea vești proaste s-ar putea ca această dezbatere să aducă ceva bun în peisajul nostru cultural. [Cu câteva puține excepții și spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în teatrul independent, în ultimii 20 de ani cineaștii români au ezitat să își asume poziții politice în filmele lor. Putem căuta mai multe explicații: moștenirea „rezistenței prin cultură” din timpul regimului comunist, amintirea anticomunismului oportunist și steril din anii ‘90, neutralitatea ideologică a minimalismului cinematografic sau chiar refuzul publicului din România de a consuma dezbatere politică prin film, la cinema.] 

Revenind la boicot, în centrul acestui conflict cultural s-a derulat „filmul” peripețiilor lui Serghei Loznița, probabil cel mai cunoscut regizor ucrainean al perioadei. În doar trei săptămâni, contradicțiile problemei s-au developat în cascadă.

 

Cazul Loznița. A fi sau a nu fi cineast ucrainean.

Pe 23 februarie, Academia Europeană de Film (EFA) a publicat un comunicat în care se vorbea despre faptul că „invadarea Ucrainei ne îngrijorează profund”. Pe 28 februarie, Loznița a demisionat din Academie, reproșându-i eufemismele și faptul că nu a avut curajul să condamne fățiș Rusia[2]. [„Slăbiciunea Occidentului”, lipsa lui de reacție fermă după anexarea Crimeei și invazia Donbas-ului din 2014, ba chiar complicitatea (cel puțin comercială) cu regimul lui Putin sunt teme care, între timp, revin în discursurile președintelui Zelenski.] A doua zi, EFA a ținut să-și corecteze atitudinea printr-o măsură radicală și a eliminat Rusia din competiția pentru Premiile Europene de Film. Peste încă o zi, Loznița a reacționat, spunând că nu și-a dorit așa ceva și că este împotriva boicotului cineaștilor ruși care s-au exprimat împotriva războiului: „Și ei sunt, în egală măsură, victimele acestei agresiuni”[3]. Pe 18 martie, a fost el însuși exclus din rândurile Academiei Ucrainene de Film (UKA)[4] . Motivațiile acestei excluderi erau multiple: declarându-se „cetățean al lumii”, Loznița s-a făcut vinovat de o poziție ambiguă, cosmopolită. Ori – spune UKA -, în contextul agresiunii rusești, ucrainenii sunt datori să își proclame identitatea națională ca fiind „conceptul-cheie” al discursului lor public. În final, UKA „cere comunității internaționale să nu îl considere pe Loznița un reprezentant al culturii ucrainene”. Loznița a răspuns a doua zi, pe contul lui de facebook, că poziția Academiei Ucrainene este „un cadou făcut propagandiștilor de la Kremlin” și că demonizarea cosmopolitismului este un împrumut din retorica stalinistă a anilor ‘50. Cam acestea au fost etapele acestui conflict care, din 19 martie și până la data la care scriu, nu a mai înregistrat alte evenimente. Dar în întorsăturile de mai sus se ghicesc multe dileme. Cum se definește un cineast ucrainean? Ce definește un film rusesc? Putem vorbi de responsabilitatea colectivă a întregii comunități cinematografice, artistice a unei țări? Și, dacă da, de când se aplică această responsabilitate: de la începutul războiului, de după prima agresiune rusă asupra Ucrainei în 2014, de la instalarea regimului Putin?

 

Sânge, limbă, pașaport.

Academia Ucraineană de Film situează naționalitatea ca valoare superioară, unică în acest război. Dar ea trebuie să fie dublată de adeziunea totală la cauza națională. Extinzând argumentația, poți fi un „bun” cineast român, ucrainean sau rus dacă sângele tău e amestecat? Dar dacă ești de altă religie? Sau dacă vorbești ungurește? Sau dacă, doamne-ferește, ai altă culoare a pielii? Sunt voci în România care ar răspunde negativ. Orice ai face. Și la noi e pace. 

Limba și cultura ar putea întregi definiția naționalității, deși în spațiul acesta limbile ucraineană și rusă conviețuiesc și sunt folosite laolaltă dintotdeauna. Iar transferurile de populații, colonialismul rusesc și redesenarea frontierelor, operate de Imperiul țarist și apoi de URSS, au amestecat și mai tare lucrurile. Unul din filmele care iluminează cel mai bine această încurcătură identitară este „Rude” („Rodnye”, Germania-Letonia, 2016) al lui Vitali Manski, în care regizorul – născut la Lvov și educat la Moscova – își vizitează familia risipită în Ucraina și în Rusia, lovindu-se de înverșunări și prejudecăți opuse: oameni de același sânge nu se pot pune de acord asupra propriei identități și nici cărei culturi sau țări îi sunt loiali. În condiții de pace, cred că acest amestec este o bogăție, un lucru ce trebuie respectat. În condiții de război însă, el devine, aparent, un obstacol ce trebuie îndepărtat. E unul din motivele pentru care războiul e ceva atât de urât.

În Ucraina de după 2014, sub amenințarea existențială rusească, era firesc ca ideea națională să prindă teren. Războiul pornit de Putin, cu toate ororile și nedreptățile lui, nu face decât să accentueze procesul de nation-building. Cu riscul de a-i supăra pe prietenii mei ucraineni și georgieni, trebuie să menționez că am văzut cu ochii mei cum funcționa acest proces în Abhazia, în timp ce făceam „Ouăle lui Tarzan”, chiar dacă în cazul acestei mici republici separatiste din Caucaz ecuația politică e cu totul alta.

Ar mai fi pașaportul – ca al treilea element ce poate defini naționalitatea unui cineast. Cetățenia e un concept care în părțile noastre nu e foarte apreciat. Cel puțin nu în accepțiunea lui franțuzească, republicană. Cetățenia e un concept mai larg decât cel etnic, care include și participarea civică sau adeziunea la valorile unui spațiu cultural-politic. Șerifii ucraineni din filmul lui Roman Bondarciuk („Ukrainian Sheriffs”, Ucraina-Letonia-Germania, 2015) sunt exemple de cetățeni „în formare”, forjați sub presiunea războiului din Donbas.

Loznița spune că definiția apartenenței pe baze naționale devalorizează atitudinea civică, politică a fiecăruia, dragostea lui de libertate și de democrație. Nu pașaportul sau sângele mai mult sau mai puțin pur al unui cineast contează. Ci valorile lui umane. Alegerile lui individuale. „În ce mă privește, problema nu este dacă ești rus”, spunea Loznița. „Problema este dacă ești un om decent, un om moral, sau o persoană indecentă, imorală.”[5] De acord, dar i se poate răspunde că a fi un om decent în Rusia de azi a devenit aproape imposibil. Cu atât mai greu e să fii un intelectual sau un artist decent în Rusia de azi.

 

Bani, atitudini, complicități.

Al doilea criteriu menționat de UKA la expulzarea lui Loznița este adeziunea la cauza ucraineană, adoptarea unei poziții ferme anti-război și împotriva Rusiei lui Putin. Aici lucrurile sunt mai limpezi și necesare. Consecința logică a acestei poziții este boicotul bazat pe responsabilitatea colectivă: toți cineaștii ruși sunt vinovați pentru atrocitățile comise de regimul de la Moscova. Într-un fel sau altul, cu toții au permis acestui regim să ajungă aici. Mai puțin cei care se exprimă public împotriva războiului, dinăuntrul Rusiei. 

Poziția face abstracție de represiunea tot mai brutală instituită de regimul Putin împotriva oricăror voci disidente, de miile de arestări și de închiderea tuturor canalelor media independente. [Pe 31 martie, Art Doc Fest, cel mai important festival de film documentar de la Moscova – condus de același Vitali Manski – a fost interzis cu 15 minute înainte de prima proiecție. Asta în condițiile în care oricum fuseseră eliminate din program toate filmele care aveau legătură cu Ucraina.] Cine dintre noi poate da lecții regizorilor ruși care dintr-un motiv sau altul mai trăiesc în Rusia? Să ne amintim câți artiști sau intelectuali români care trăiau în țară s-au manifestat public în perioada Ceaușescu, incriminând direct regimul politic și pe conducătorul lui. Pe de altă parte este adevărat că sunt foarte puține voci din cinemaul rus care s-au exprimat împotriva războiului, fie și dintre cineaștii care au emigrat din Rusia. 

În cazul filmelor, naționalitatea lor este dictată nu doar de autor, ci și de originea banilor. Așa încât finanțarea filmelor este un criteriu: de mai multă vreme, nu mai există independență editorială în Rusia lui Putin. Toate fondurile culturale din Rusia sunt supuse cenzurii. Totuși, marile festivaluri (Berlin, Cannes, Veneția) au declarat la mijlocul lui martie că vor accepta filme realizate de cineaști ruși, fără să menționeze originea finanțărilor. Singura restricție se referă la prezența delegațiilor oficiale rusești.[6]

Unde începe și unde se termină complicitatea unui artist, regizor sau intelectual cu regimul autoritar în care trăiește? A face azi în Rusia un film care ignoră realitatea războiului sau criminalitatea regimului de la Moscova este totuși indecent. A fi regizor rus și a aplica la unul din fondurile culturale din Rusia – sau la banii vreunui oligarh rus care funcționează în ecosistemul lui Putin – este imoral. Probabil că ai putea, ca regizor rus, să obții bani pentru un film despre viața unei comunități izolate din Siberia sau despre cum sunt afectați oamenii de la cercul polar de schimbările climatice. Dar, în condițiile de azi, e preferabil să taci. A trăi într-o dictatură sângeroasă n-a fost niciodată simplu.

Ca selecționer de festivaluri, a programa asemenea filme mi se pare în egală măsură imoral. Poți proiecta cu sufletul curat filme poetice rusești contemporane, de genul celora cu care ne-am hrănit și aici în anii ‘80 ai mileniului trecut? Ba mai mult, ai vrea să faci acum o retrospectivă Tarkovski (ca să nu vorbim de Nikita Mihalkov)? Cu tot respectul pentru ceea ce înseamnă regizorul rus în istoria cinemaului, m-aș uita la „Andrei Rubliov” cu alți ochi, pentru că filmul e străbătut de discursul mistic-național rusesc fondator. La începutul războiului, s-a vorbit cu indignare despre posibilitatea interzicerii lui Dostoievski. Dar, da, în textele lui politice, Dostoievski este un adept al ultra-naționalismului ortodox autoritar. Poate că ar merita ca asta să fie menționat mai des în prefețe. La fel și în cazul lui Eminescu: când îl îmbrățișăm ca poet, nu-i cazul să ascundem murdăria xenofobă din textele lui jurnalistice.

 

Patriotism, spirit critic, cinema.

Am auzit deseori, de la autorități și cetățeni, că imaginea României a fost terfelită de cineaștii români în filmele lor. Acesta e probabil unul din motivele majore pentru care clasa politică de la noi (și publicul, în parte) nu își asumă succesele cinemaului românesc și preferă să le ignore, în loc să le capitalizeze. Desigur, Ucraina e în război, iar noi nu. Acolo situația te obligă să vezi lucrurile în negru și alb. Dar unde începe și unde se termină autocenzura? E preferabil să ascunzi sau să înfrumusețezi lucrurile, pentru ca dușmanul să nu le folosească împotriva ta? 

Poziția politică a unui cineast trebuie să fie clară. Relativismul moral în care se scaldă mulți intelectuali publici de la noi nu e acceptabil (vezi și echivalențele false dintre Putin și Zelenski din interviul recent luat lui Cristi Puiu)[7]. Însă cum să se manifeste această adeziune în filmele lor e altă problemă. În subtextul declarației UKA la excluderea lui Loznița se citește iritarea față de nuanțele și ambiguitățile unor filme care nu au „claritatea și rigiditatea necesară”.

Motivația menționează că cineaștii poartă răspunderea mesajului lor public, ca niște ambasadori. De partea cealaltă a baricadei, sportivii ruși au fost eliminați din numeroase competiții pe același criteriu: sunt ambasadorii unui guvern criminal. Dar pot fi asimilați cineaștii unor ambasadori, chiar și în stare de război? Răspunsul este că, în condiții de război și de invazie nejustificată, barbară, trebuie să distingi binele de răul absolut. Dar filmul e un alt fel de a face politică. Când Loznița vorbește despre complicitatea unor ucraineni la crimele săvârșite de naziști în 1941 (în filmul lui „Baby Yar. Context”, Olanda-Ucraina, 2021) cred sincer că face un lucru necesar. E un act patriotic să descâlcești istoria, cu toate nuanțele ei, și să îți asumi responsabilitățile.

 

Istorie, propagandă, incultură. 

La noi, sunt puțini regizori care au atacat probleme similare. Filmele lui Radu Jude („Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, 2018) și Florin Iepan („Odessa”, 2013) sunt printre rarele titluri care vorbesc despre faptele armatei române pe teritoriul ucrainean, în timpul celui de-al doilea război mondial. Ambele au fost primite în România cu diverse argumente negaționiste, dacă nu cu insulte. Iepan încercase să ajungă la președintele de atunci Traian Băsescu pentru a obține o condamnare oficială a masacrului de la Odessa din 1941. Fără succes, până azi.

De partea cealaltă, în Rusia, a vorbi azi despre crimele staliniste e tabu (în decembrie 2021, guvernul rus a desființat cea mai prestigioasă organizație de investigare a trecutului comunist, Memorial[8]). La noi nu e tabu, câtă vreme nu sunt puse în discuție clișeele anticomunismului de paradă. Nici România, nici Rusia nu au trecut printr-un proces cathartic de revizitare a istoriei lor recente. Poate asta explică de ce publicul din ambele țări e atât de vulnerabil la intoxicările din social media, la minciunile răspândite de aparatul de propagandă rusesc, dar și la falsurile împrăștiate de influencer-ii de extremă dreaptă locali. Pe un vechi fond rusofob, consolidat de anexarea Basarabiei și de ocupația sovietică, publicul de la noi e slab pregătit pentru a înțelege acest război, dar și pentru a-și integra contradicțiile: pe de o parte, Rusia e bună, pentru că ține piept „Occidentului pervertit, care și-a uitat valorile creștine”; pe de altă parte, Rusia e în mod tradițional rea, pentru că ne-a ocupat și ne-a comunizat.

M-am întrebat deseori în ultima vreme cum e posibil ca oamenii să fie siguri că fotografiile cu victime asasinate la Bucea, lângă Kiev, sunt înscenate, dar în același timp să urmărească cu credulitate o emisiune în care imaginile sunt luate dintr-un joc video.

Leacul nu stă în mai multă propagandă istorică – cu filme de tip Sergiu Nicolaescu -, ci în mai multe filme critice, în asumarea unor poziții politice mai clare de către cineaști. Criza prin care trecem e o bună ocazie pentru o schimbare de direcție.

În egală măsură, boicotul filmelor rusești nu va rezolva problema, dacă e aplicat colectiv. Însă aplicându-l de la caz la caz, cu rațiune și spirit critic, ne va feri de intoxicări și de o participare imorală – chiar dacă involuntară – la război, de partea agresorilor.

 

P.S. E mai simplu să facem gesturi concrete în ajutorul celor loviți de război, decât să hotărâm ce anume ar trebui boicotat. Pentru a sprijini filmele și cineaștii din Ucraina, intrați pe https://docudays.ua/eng/help/. E foarte important ca ei să poată supraviețui continuând să documenteze ce se întâmplă acolo.

 

1.https://www.vanityfair.com/hollywood/2022/03/ukranian-filmmakers-urge-russian-cultural-boycott-cleanse-the-world-of-the-propaganda 

  1. “Today, on February 28, 2022, there can be no more doubt about one thing: the European Film Academy was set up in 1989 in order to bury its head in the sand and to shy away from the catastrophe which is taking place in Europe.” Citat de Screen Daily: https://www.screendaily.com/news/ukraines-sergei-loznitsa-resigns-from-efa-criticises-academys-response-to-invasion/5168145.article?fbclid=IwAR01wUo4ggFumd0Xx1c6nuN-sDdhKkgUSBbjzhgxiw3eU_JIIua2vz-Pjzw#.YhzkOCDh6u0.facebook
  2. https://variety.com/2022/film/global/sergeui-loznitsa-against-russian-boycott-1235192878/
  3. https://businessdoceurope.com/sergei-loznitsa-excluded-from-ukrainian-film-academy-loznitsas-response/
  4. Geoffrey Macnab, “Ukrainian film-maker Sergei Loznitsa: ‘Lies bring us to the catastrophe we are facing today’”, în Financial Times, 28.02.2022: https://www.ft.com/content/6918b609-2d2d-4fe0-be08-65e9c40962d7?fbclid=IwAR0rKJT3QCATdSVuJGXz4i2TM-DqzNm-A4Wl_NDHwxLfvw8ObGOQqW6cgmE
  5. https://www.hollywoodreporter.com/movies/movie-news/berlin-festival-ukraine-russia-ban-1235112586/
  6. „Popasul de după-amiază”, emisiune de Doru Popovici, Radio AS Suceava, 10.03.2022: https://youtu.be/0Q0UnQhZQKI, de la 28’:50” la 43’:40”. https://www.politico.eu/article/russia-court-memorial-human-rights-center-ban-foreign-agent-law/


După un debut ca director de fotografie la filme de ficțiune în anii 1990 și mai multe colaborări la filme experimentale, a migrat spre filmul documentar. Primul lui lung-metraj, Marele jaf comunist a circulat extensiv, Kapitalism – rețeta noastră secretă continuă să fie citat ca titlu de referință iar ultimul său lung-metraj, Ouăle lui Tarzan a avut premiera la Karlovy Vary. În 2016 a publicat monografia “Reprezentări ale memoriei în filmul documentar”. Predă la UNArte din 2010 și este președintele Asociației One World Romania.