Despre boicot, război și film
Una din surprizele războiului din Ucraina a fost repeziciunea cu care s-a pus problema unui boicot al filmelor rusești. Chemări s-au auzit chiar în primele zile, când eram total năuciți de absurditatea și barbaria invaziei ruse (asta nu înseamnă că ultimele evoluții nu sunt la fel de șocante)[1]. E foarte interesant că, în toiul unor probleme existențiale, – pentru ucraineni, dar și pentru lumea noastră – apelurile la boicot au ajuns să preocupe pe cineva în afara „bulei” noastre. Poate fi un semn al forței simbolice a cinemaului, încă vie. Sau un semn al faptului că acest război e și unul de comunicare, de imagine, de reprezentare a realității. În orice caz, problema boicotului filmelor rusești ne-a reamintit câteva lucruri esențiale despre dimensiunea politică a cinematografului, ca și despre dimensiunea lui etică. Și printre atâtea vești proaste s-ar putea ca această dezbatere să aducă ceva bun în peisajul nostru cultural. [Cu câteva puține excepții și spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în teatrul independent, în ultimii 20 de ani cineaștii români au ezitat să își asume poziții politice în filmele lor. Putem căuta mai multe explicații: moștenirea „rezistenței prin cultură” din timpul regimului comunist, amintirea anticomunismului oportunist și steril din anii ‘90, neutralitatea ideologică a minimalismului cinematografic sau chiar refuzul publicului din România de a consuma dezbatere politică prin film, la cinema.]
După un debut ca director de fotografie la filme de ficțiune în anii 1990 și mai multe colaborări la filme experimentale, a migrat spre filmul documentar. Primul lui lung-metraj, Marele jaf comunist a circulat extensiv, Kapitalism – rețeta noastră secretă continuă să fie citat ca titlu de referință. Cel mai recent film, „Arsenie. Viața de apoi” a avut premiera la Karlovy Vary.
