Cinéma La Clef. Mic ghid de nesupunere cinematografică | The State of Cinema

16 Septembrie 2021

«Ce qui me console, de toutes façons, c’est de savoir qu’il y a toujours quelque part dans le monde, à n’importe quelle heure, quand ça s’arrête à Tokio ça recommence à New-York, à Moscou, à Paris, à Caracas; il y a toujours, dis-je, un petit bruit monotone mais intransigeant dans sa monotonie, et ce bruit, c’est celui d’un projecteur en train de projeter un film. Notre devoir est que ce bruit ne s’arrête jamais.»Jean-Luc Godard, într-o scrisoare către Henri Langlois, text reprodus pe peretele cinematografului La Clef

Acum câteva luni scriam despre „La Loupe”, grupul de cinefili passeuri (care, între timp, a fost închis și redeschis sub o altă formă, mult îmblânzită), iar de atunci, interesul meu față de comunitățile cinefile de rezistență a fost în continuă creștere. În același timp, odată cu redeschiderea cinematografelor și reluarea circuitului festivalier autohton, mi-am tot pus problema cinematografelor independente din România. În continuare, avem un număr extrem de mic de săli de un asemenea fel iar multiplexurile au devenit norma, inițiative precum era, bunăoară, „Salvați Marele Ecran!” par să fi dispărut cu totul, iar situația nu este roză nici cu o bună parte din cele deja existente – vezi cazul Cinematecii Române, documentat de către colegul meu Călin Boto în urmă cu un an, sau cel al Grădinii Alhambra. (Iar textele care se scriu despre cinematografe sunt, în mare parte, încă în cheie romantică – și nici măcar nu sunt publicate în presa locală.)

În tot acest context, am descoperit spectaculosul caz al salvării micuțului cinematograf parizian La Clef (în traducere, Cheia) – unde o comunitate de cinefili aprigi și animați și-au asumat salvarea sălii de la închidere printr-o ocupație. Fie că sunteți sau nu de acord cu tacticile de gherilă și/sau angajate politic, cazul La Clef este unul fascinant, întrucât relevă nu doar particularitățile sistemului legislativ francez în domeniul cinematografelor, dar și o situație în care comunitatea cinematografică se poate implica activ în salvarea prețioaselor spații care nu funcționează în logica for-profit a marilor lanțuri de multiplexuri, ci sunt dedicate realmente cinematografiei de artă (de dată recentă sau de patrimoniu). Așadar, am construit acest articol ca pe un mic ghid care explică atât câteva noțiuni generale legate de contextul acestui caz, cât și cronologia acestuia – ghid care ar putea servi dizidenților cinematografici pe viitor, drept poveste care să mai zgâlțâie puțin cinefilii din apatia generalizată față de soarta sălilor locale.

Ce este un cinematograf asociativ?

Prin natura lor, cinematografele asociative din Franța există în opoziție față de sectorul cinematografic privat, bazat pe concurență – ele făcând parte din aceeași categorie precum cinecluburile, caravanele cinematografice sau inițiativele independente de educație cinematografică. După cum le indică numele, acestea sunt gestionate de către asociații, care pot să recruteze și voluntari, în multiple forme: fie prin management direct, cesiune (în parteneriat public-privat) sau prin închirierea spațiilor. Existența lor se datorează indirect cadrului legal în care statul francez intervine în cinematografie, prin CNC (care oferă suport financiar atât pentru producție, cât și pentru distribuție și exploatare, unde intră și finanțarea anumitor săli), cât și prin Agenția Pentru Dezvoltarea Regională a Cinematografiei (ADRC).

Un raport realizat în 2012 de către centrul de resurse culturale și de economie socială și solidară „Opale” explică istoria cinematografelor „asociative”, a căror funcționare este reglementată de legea „Sueur” din luna iulie 1992, care dă dreptul comunităților să contribuie la funcționarea (inclusiv prin investiții) cinematografelor de artă. Același raport estimează că în jur de 20% din totalul sălilor de cinematograf din Franța (!)[1] la momentul respectiv funcționau pe acest model și că acestea au contribuit în mod direct la salvarea sălilor aflate în centrele istorice ale orașelor franceze. Acestea „răspund mai degrabă unei cereri sociale decât legilor pieței”, conform autorilor, într-o țară în care există reglementări speciale pentru așa-numitele cinematografe „art et essai”.

Cinema La Clef, în anii 1970.
Cinema La Clef, în anii 1970.

Care a fost istoria inițială a cinematografului La Clef?

La Clef a fost inaugurat în anul 1973 în cochetul și centralul Cartier Latin, în cel de-al cincilea arondisment din Paris, unde se află, printre altele, Sorbona, Panteonul și Jardin de Plantes. Acesta a funcționat de la bun început ca un cinematograf de artă, difuzând filme ale autorilor Noului Val Francez. Condus inițial de către un antreprenor pasionat de cinema, a intrat însă în faliment la începutul anilor optzeci, când s-a luat decizia care afectează soarta spațiului până în ziua de azi: clădirea acestuia a fost scoasă la vânzare de către fondatorul său și a fost cumpărată de către o filială a băncii cooperative franceze Groupe Caisse d’Epargne.

Inițial, grupul bancar nu a operat modificări masive asupra clădirii: a desființat una dintre cele trei săli originale de proiecție pentru a înființa un centru cultural pentru lucrătorii săi. Sălile au mers atunci către asociația Images d’ailleurs (imagini din altă parte), condusă de cineastul tongolez Sanvi Panou, care a preluat-o (tot) într-un moment de inactivitate – iar La Clef s-a transformat în anii nouăzeci în cel mai important cinematograf parizian dedicat filmelor africane și arabe. Panou era animat de slaba distribuție a filmelor regizate de cineaști de culoare, pe care le putea ține în cinematograf cu mult după ce ieșeau din circuitul normal de distribuție, iar în cei douăzeci de ani în care a gestionat sala, a găzduit în fiecare an câte un festival.

Problemele au început încă de pe vremea sa: de la un punct încolo, proprietarii ar fi fost deranjați de publicul preponderent de culoare al cinematografului, spune Panou, moment în care ar fi încetat să se mai ocupe de întreținerea spațiului. Acesta va conduce cinematograful până în 2009, iar din 2010, o altă echipă, condusă de Raphaël Vion, Dounia Baba-Aissa și Nicolas Tarchiani, îl preia, menținând o linie similară în direcția artistică a spațiului, dar concentrându-se mai puternic pe filmul documentar.

În 2015 a venit lovitura de grație: Groupe Caisse d’Epargne ia decizia să vândă clădirea cinematografului – iar în ciuda protestelor echipei care gestiona cinematograful și a unei inițiative de crowdfunding, în aprilie 2018, acesta și-a închis porțile, iar discuțiile ulterioare între cele două părți au eșuat. Însă doar pentru o scurtă durată.

Cum a apărut La Clef Revival?

După ce a fost închis în 2018, cinematograful a rămas închis, până în Septembrie 2019, mai exact, în data de 20 – când un grup de cineaști și cinefili care și-a asumat numele „Home Cinema” (fără implicarea asociației precedente) a luat decizia de a ocupa cinematograful în mod ilegal și de a îl redeschide, cu un singur scop final în gând: cel de a salva ultimul cinematograf asociativ din Paris. Alături de organizarea de proiecții zilnice, pe timp de seară, cu intrare liberă, colectivul a lansat totodată și o platformă culturală multidisciplinară, care include un fanzin săptămânal, un podcast, workshopuri creative și dezbateri. Condiția lor de-a înceta ocupația? Primirea unei asigurări scrise din partea proprietarilor, în prezența presei și a unor martori legali, că sala de pe Rue Daubenton nu își va schimba niciodată destinația de cinematograf independent și asociativ.

Strategia grupului Home Cinema de-a obține filme în contextul unei ocupații care inițial nu dispunea de fonduri a fost pe atât de simplă pe cât a fost de eficientă: au obținut filme gestionate de distribuitori și cineaști independenți, care le-au oferit titlurile dorite fără să perceapă taxe. Iar selecția de titluri era adesea compusă din filme rare, experimentale sau angajate politic – context totodată prielnic pentru o direcție artistică eclectică, care nu se aseamănă niciunei alte oferte a vreunui cinematograf parizian. Numele care s-au raliat în diverse forme demersului de salvare a cinematografului La Clef sunt impresionante: între aceștia numărându-se Jean-Luc Godard, Claire Denis, Catherine Breillat, Olivier Assayas, Claire Simon, Mati Diop, Luc Moullet, Michel Hazanavicius, Laurent Cantet, Nicole Brenez și Yann Gonzalez, cât și entități precum Primăria Parisului (care s-a oferit să achiziționeze, la un moment dat, clădirea cinematografului), Societatea Realizatorilor de Film din Franța, asociațiile directorilor de imagine și monteurilor francezi, festivalul Cinéma du Réel, sau cinematografele Nova (Bruxelles) și Videodrome 2 (Marsilia). (O tentativă de cumpărare a spațiului de către ONG-ul de antreprenoriat social SOS Grouppe, condus de Jean-Marc Bonello, un apropiat al președintelui Emmanuel Macron, a fost însă combătută de către Home Cinema, iar lupta lor se duce în instanță.)

Deși o decizie judecătorească cerea asociației să elibereze spațiul până în data de 19 decembrie 2019, colectivul a contestat decizia – iar în așteptarea apelului, a lovit pandemia, care, în context, a fost o binecuvântare mascată, deoarece a prelungit ocuparea cinematografului.

Cinema La Clef, pe durata lockdown-ului.
Cinema La Clef, pe durata lockdown-ului.

Cum a funcționat La Clef Revival în pandemie?

Poate că niciun alt spațiu decât la Clef – dublu închis, de către pandemie și de către proprietari, cum remarca Jean-Michel Frodon într-un text pentru Slate FR, „o situație rezultată din multiple povești, închise unele într-altele ca o matrioșcă” – nu era mai potrivit pentru a-și continua activitatea în timpul pandemiei, într-un mod neconvențional: proiectând filme pe peretele exterior al cinematografului. La Clef s-a redeschis apoi, pentru prima dată de la izbucnirea epidemiei, pe 19 mai 2020, cu o proiecție a filmului Zombie, de George A. Romero (conform TimeOut Paris) – iar bilanțul primului său an de activitate este impresionant: peste 300 de proiecții (luând pandemia în calcul!) cu peste 100 de invitați și peste 20,000 de intrări (!), conform unei statistici a colectivului.

Cel mai important (și vizibil) eveniment al La Clef Revival are loc în luna octombrie 2020, când, cu ajutorul teoreticienei Nicole Brenez, cinematograful găzduiește o carte blanche al legendarului Jean-Luc Godard pe parcursul unei săptămâni, cu filme regizate de Orson Welles, Kenji Mizoguchi, Norman McLaren sau Chris Marker. Godard le dedică și următoarele cuvinte celor din colectivul Home Cinema:

„nounous avons perdus les

clés, mais, hell as, avons

gardé les serrures, alors

voilà sept maffiozos sous

le garrot: au bord mer bleue,

lune vague après pluie,

splendeur ambersons, blin-

kity blank, paquebot tenaci-

ty, hitler connais pas, fond de

l’air rouge.

(un déserteur de l’alphabet)”[2]

Ce urmează acum pentru La Clef? Și ce lecții am putea învăța de la acesta?

La Clef Revival operează în continuare și urmează să sărbătorească pe 20 septembrie doi ani de ocupație, iar o privire fugară către programul său curent relevă proiecții ale unor filme regizate de autori precum Chris Marker sau Alan Clarke, în ciuda faptului că ordinul legal de evacuare a clădirii a fost depășit. Între timp, a apărut chiar și un roman grafic care documentează povestea cinematografului și a ocupării sale.

Momentan, membrii asociației Home Cinema se află în procesul de a strânge cei 4 milioane de euro necesari cumpărării clădirii – iar un prim apel de crowdfunding, care era totodată dedicat și elaborării de programe de susținere a distribuției și creației independente (și/sau angajate politic) de cinema, și-a atins țelul inițial de 100,000 de euro. Prin acel apel, colectivul se angaja totodată să nu implementeze niciodată un sistem de acțiuni în jurul clădirii și să asigure conducerea sa de către asociații non-profit cu structuri organizaționale orizontale – fapt care, susțin organizatorii, ar salva spațiul de la specula imobiliară și ar asigura funcționarea sa la costuri scăzute pentru spectator (mai ales pentru cei cu venituri precare) și artiștii în căutare de spații de creație.

O grafică de pe website-ul La Clef Revival.
O grafică de pe website-ul La Clef Revival.

Surse:

Lettre de Jean-Luc Godard à ses amis de l’est”. De Jean-Luc Godard, pentru Le Mag Cinema, publicat în decembrie 2014.

La Clef, cinéma fermé qui projette des films sur le toit pendant le confinement”. De Jean-Michel Frodon, Slate FR, 23 aprilie 2020.

La Clef Revival – Tous les jours, séance à prix libre”. De Rémi Morvan, Time Out Paris, 20 mai 2021.

Sanvi Alfred Panou: Le moral necessaire!”. De colectivul Cases Rebelles, 9 mai 2015.

Une occupation pour sauver le dernier cinéma associatif de Paris”. De colectivul Home Cinema, website-ul La Clef Revival, nedatat.

Save cinema La Clef”. În Sabzian, 14 noiembrie 2020.

LE CINEMA ASSOCIATIF. Création, consolidation, développement de l’activité et de l’emploi.” În Les Repères De L’avise, publicat de Opale, martie 2012.

[1] Desigur, pare însă că numărul acestor săli s-a diminuat pe parcursul ultimilor ani – website-ul Salles-Cinema înregistrează doar câteva astfel de săli pe teritoriul Franței, majoritatea în provincie, însă este foarte probabil ca lista aceasta să nu fie una exhaustivă.

[2] Traducere: „Noi [nr: orig. nounous, joc de cuvinte; înseamnă totodată „bone”] am pierdut / cheile, dar, din păcate [nr: helas scris ca „hell as”, joc de cuvinte cu sensul englezesc al cuvântului hell, iad] am / păstrat încuietorile, astfel / iată șapte mafioți aflați sub / garou: la marginea mării albastre / luna palidă după ploaie / splendoarea ambersonilor, blin- / kity blank, pachebotul tenaci- / ty, hitler n-am auzit, fondul / aerului roșu. / (un dezertor al alfabetului)”



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.