Note de subsol: Rămâi cu bine, Cannes! Gloria și decăderea Ecaterinei Oproiu

15 Iulie 2021

Dacă-n momentul de față lipsește o biografie de pe piața de carte românească, atunci mai mult ca sigur e cea a Ecaterinei Oproiu. Atenție, o biografie și-atât, fără oglinzi.  

Acum aproape douăzeci de ani se putea spune că cel mai cunoscut dintre criticii de film români era nimeni altul decât Tudor Caranfil. „Îşi mai aminteşte cineva de Ecaterina Oproiu? Poate doar CNC-ul şi festivalul DaKINO.” Dările de seamă erau ale lui Alex. Leo Șerban; anul – 2003. 

Numele lui Oproiu nu era aruncat de Leo Șerban la întâmplare. Copiii socialismului își amintesc prea bine că, până în ’89, dumneaei obișnuia să fie o instituție pe două picioare. Cine n-avea timp să-i citească cronicile din Cinema, a cărei redactoare-șefă a fost din mai ’65, o putea vedea prezentând la Telecinemateca. Alții se prea poate să fi auzit de piesele ei de teatru, mai ales „Nu sunt Turnul Eiffel” (1964), care pare să fi făcut furori pe-atunci. În rest, funcții și mondenități; ani de-a rândul, Oproiu a trecut prin jurii internaționale, delegații, comisii de achiziție a filmelor străine, comitete de vizionare și alte asemenea, care nu doar că i-au clădit o autoritate tare ca piatra, dar au și vopsit-o în culorile felurite ale unui cosmopolitism cumpătat. De-aici și binecunoscutele-i cronici de la Cannes, publicate la cald în România literară și la rece în Cinema (ultimele corespondențe peste care am dat, din ’90 și ’91, au fost publicate în Noul Cinema, respectiv Adevărul literar și artistic). 

Să tot fie treizeci de ediții din care Oproiu n-a ratat vreuna. Asta înseamnă că dac-ar fi să antologizăm scrierile astea, am obține o carte cel puțin prețioasă – festivalul francez își aniversează chiar acum, sub ochii noștri, cea de-a 74-a ediție; bucata pe care-a consemnat-o an de an criticul de film începe în plin avânt al noilor valuri, trece prin protestele și subculturile care-au luat fastul pe sus, ajunge la confuzia optzecistă și se încheie simbolic în anul prăbușirii Uniunii Sovietice. Cât și cum ar merita textele astea publicate dincolo de valoarea lor de document, doar un editor ne-ar putea spune . Însă ce mai arhivă fabuloasă, ce materie primă s-ar strânge! 

Ei bine, cartea există. O anume Editură Semne s-a apucat de antologat și publicat între 2014 și 2017 un întreg teanc de scrieri de-ale lui Oproiu – trei antologii de diaristică și altele (Jurnal I, Jurnal II, mai apoi cel menționat mai sus), una de teatru (Comedii cu nisip în dinți), o piesă de sine stătătoare (Furnizorii Casei Regale) și două romane (Miss România, O garsonieră în iad). Bine-a făcut!

Doar că nu așa ar fi trebuit să arate volumul ăsta. În tot cazul, bună ar fi fost măcar o redactare mai acătării („Beaudelaire” în loc de Baudelaire, iar nu o dată, și o mlaștină de virgule, printre altele). Cum s-a ajuns aici?  

Ecaterina Oproiu & Aurel Mihailopol, 1977

Ei bine, de fapt nu-i nicio mirare că fosta matriarhă a criticii de film a ajuns să-și publice opera din anii de glorie la o editură de mâna a treia (unde redactoare la antologii i-a fost Viorica-Rozalia Matei, cândva angajată a Editurii Meridiane). Căci, odată ce breasla a poftit-o afară în urma unei răfuieli decembriste – se pare că Oproiu a luat-o la palme pe Ludmila Patlanjoglu, colegă de redacție –, lucrurile au luat-o la vale, tot mai vertiginos pe măsură ce autoarea dădea cu bâta-n baltă iar și iar. 

Surprinzător e că a continuat să publice în săptămânalul Adevărul literar și artistic; deci nu se poate vorbi chiar de o paralizie, chit că lucrurile nu mai erau ce-au fost odată. Ani mai târziu, începe o colaborare cu Lumea femeilor, inițial Timpul femeilor… în țara bărbaților (conform unicului articol de pe internet care să discute istoria revistei, dumneaei ar fi fost cea care-a schimbat numele și direcția editorială; și tot din același articol – „Se scria despre tot ce presupunea lumea femeilor: sex, maniere, vedete, modă, astrologie”). Altfel, era membră a Consiliului Național al Audiovizualului, funcție care s-a prelungit până-n 2002. Numirea a făcut-o Ion Iliescu, un apropiat de-ai ei, care tot din funcția de președinte, de data asta în 2002, avea să-i acorde Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Să ți se poarte amintirea drept „omul lui Iliescu” nu e cel mai fericit lucru, însă nu-i nici condamnabil. 

Apropierea de vechea gardă a industriei avea să-i fie mai dăunătoare. La începutul anilor 2000, Sergiu Nicolaescu nu era doar senator, ci și președintele Colegiului Consultativ al Cinematografiei. Cel puțin două concursuri CNC, acelea din 2001 și 2003, au iscat reacții teribil de dure din partea unora ca Stere Gulea, Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu, Cristian Mungiu, Alexandru Solomon ș.a. Problema, pe scurt – în formula aceasta, CNC funcționa sub un președinte (Decebal Mitulescu) care colabora cu un Colegiu Consultativ al Cinematografiei, din care făcea parte și Oproiu. Ei bine, în 2003, Colegiul a propus un juriu dominat de membrii săi (3/5), care a găsit de cuviință ca două proiecte de-ale lui Nicolaescu și tot două de-ale lui Ioan Cărmăzan, la rândul lui membru CCC, să iasă victorioase. Ceva asemănător se întâmplase și în 2001, asta pe lângă o lovitură sub centură de neuitat – Marfa și banii primește din partea Colegiului interdicția de a rula cu public minor în sală (+18, pe scurt, nici mai mult, nici mai puțin decât un film porno). Motivul invocat ar fi fost limbajul porcos.  

Cum simt că mă îndepărtez tot mai mult de Salutări de la Cannes!, țin să scurtez ultimele trei episoade. Deși următorul, cronologic vorbind, e destul de savuros. După căderea comunismului, lui Clody Bertola, soția lui Lucian Pintilie, îi revine prin moștenire întregul imobil în care locuia, deci un bloc. Refuză împroprietărirea; cu o mică excepție, totuși – apartamentul care a aparținut părinților ei, același în care locuia Oproiu. Ei bine, asistentul lui Pintilie, Mihai Lazăr, se trezește într-o zi cu un telefon din partea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. O scurgere din apartamentul regizorului o inundă pe doamna Ecaterina Oproiu Murgescu (care, din ceva motiv, încă locuia acolo). Pintilie se revoltă și întreabă cu ce drept se preocupă Ministerul de asemenea probleme domestice. Iată, arhitecta Ileana Tureana, fiica criticului, era secretară de stat. Totul devine public în urma unei scrisori adresate de cineast lui Miron Mitrea (ministru al transporturilor), rămasă fără răspuns și urcată pe LiterNet. Amuzant este că unul din textele publicate în Jurnal I (p. 294) începe așa:

„Joi 16 februarie 1987

Aseară, Pintilie a coborât la mine să vadă isprava unui perete al « camerei din fund ». Un zid îmbibat de apă (se spărsese toaleta de deasupra) și mai-mai să se prăbușească.”

Lăsând gluma la o parte; în 2007, Nicolae Constantin Munteanu publică Ultimii șapte ani de-acasă. Un ziarist în dosarele Securității, carte ce antologizează dosarele de Securitate ale jurnalistului, cândva critic de film la revista Cinema. Tot atunci începe și emisiunea de la Radio Europa Liberă, „Eu și câinele meu, Securitatea”. Se pare că în anii ’70, când colabora la Cinema, Munteanu era supravegheat de Oproiu. Apropo de Cannes: „În ziua de 30 mai, sursa noastră «Cati» ne-a sunat la telefon comunicându-ne că, în lipsa ei din țară (a fost plecată la Festivalul Internațional de Film de la Cannes), redactorul Neculai Constantin Munteanu a fost invitat de către redactorul-șef adjunct (Rodica Lipatti) al revistei  să participe la învățământul politic.”

Cel din urmă episod dă impresia resemnării. Uniunea Cineaștilor din România decide să-i acorde scriitoarei un trofeu onorific, fapt ce nu pare să fi cauzat cine știe ce tam-tam în spațiul public. Însă, surpriză, nimeni nu se prezintă pentru a ridica premiul. 

De ce înșirui toate astea? Nu pentru a-i bate obrazul Ecaterinei Oproiu. Oricum, din ce-am văzut, fie mult-ocolitei nu i s-a dat vreun drept la replică de-a lungul anilor, fie a preferat să păstreze tăcerea. Am încercat la rându-mi să îi propun un interviu prin toamna anului trecut. Refuzul a fost timid, însă avea să devină categoric pe la al treilea cioc-cioc. 

Detaliile fiecărei acuze de mai sus se pot dezbate, însă cert e că reputația autoarei a ajuns tot mai știrbă după fiecare-n parte. Iar acum, când restul e tăcere, devine mai clar de ce nicio editură serioasă nu s-ar fi înghesuit la memoriile ei; o pierdere, măcar pentru volumul cannez. 

„Și-acum, parcă-l aud pe Mihnea Gheorghiu, acum 16 ani. M-a sunat și m-a întrebat, pe un ton de șef, dacă am echipament. 

  –          Ce fel de echipament?

–          Echipament pentru Coasta de Azur?

Nu înțeleg poanta, deci tac. El continuă pe un ton fals-autoritar.

–          Mergi la Cannes!

–          Poftim?!

   – Da, mergi la Festival. Te trimitem. 

Dacă mi-ar fi spus că mă trimite în Burkina Faso, aș fi fost la fel de uimită.”

 (Jurnal I, p. 123 – „Cannes. Bătaie cu flori”)

Ce-i drept, pagini răzlețe despre Cannes se găsesc și-n celelalte jurnale, însă Salutări de la Cannes are fără doar și poate ultimul cuvânt. O cărămidă la rându-i – că tot am ales ca punct de plecare recenzia lui Alex. Leo Șerban la dicționarele lui Caranfil –, cartea e îndopată cu cronici și însemnări diaristice pe care autoarea le așază pe decade, de la anii ’60 până la ’90, mai precis doar 1990. Doar că nici treaba asta nu-i oablă; de dragul licențelor poetice, autoarea amestecă textele după cui îi sună bine. Iar în lipsa unor datări ori a unor informații mai puțin inefabile despre filme – anul producției sau titlul original, bunăoară –, adică în lipsa unui redactor, toată treaba cu timpul devine ceva mai relativă. Un lucru la care Oproiu tot revine e o schiță cronologică, nicidecum surprinzătoare, însă documentată de-aproape. 

Anotimpurile festivalului, ca să le zic așa, încep, firește, cu o primăvară generoasă, un fel de belle époque postbelică – „Ani de zile, Cannes a fost Festivalul filmului comercial. Comercial-distins. Comercial-modern”, p. 95).  la care autoarea a ajuns târziu. Căci, în 1964, când însoțește echipa filmului Pădurea spânzuraților (r. Liviu Ciulei, 1964), chermeza începea să se strice („dar, de fapt – mi-a spus portarul hotelului, acum, adică, în mai 1964 – Cannes-ul nu mai păstra decât vagi urme din splendoarea de altădată ”, pp. 41-42) 

Arșița și forfoteala verii încep odată cu mai ’68, care-a prins-o pe Oproiu în noviciat cannez. Deschiderea festivalului a coincis cu amplul protest al studenților parizieni – 10 mai. Opt zile mai târziu, după presiuni din partea Asociația Criticilor Francezi și a sindicatului EGC (États généraux du cinéma), un val de cineaști, aceiași care l-au susținut pe Henri Langlois după ce i s-a făcut vânt de la Cinemateca Franceză, alături de Polanski, Monica Vitti, Terrence Young, Miloš Forman, Geraldine Chaplin, în fine, un adevărat covor roșu zburător, festivalul se suspendă. E un moment care o va fascina pe Oproiu – „[d]in ’68, Cannes a devenit Festivalul contestației”, p. 95 – chit că-l va lua peste picior în nenumărate ocazii. De pildă, în 1975, scriitoarea face haz de faptul că Godard s-a întors cu coada între picioare la festival, iar printre hăhăieli și detalii despre ce-a mai făcut copilul teribil în ultimii ani se strecoară și o dare de seamă (p. 77) despre Vântul de Est, film făcut de grupul lui Godard – Dziga Vertov, pe numele ei, co-scris împreună cu Daniel Cohn-Bendit – „M-a plictisit exaltarea cu care, Bendit descoperă adevărurile, pe care o parte din lume le-a consumat demult.” De-acum încolo, Oproiu va tot vorbi despre droguri și hipioți, va aplauda filme angajate politic („O peliculă, cum am spune noi, « neangajată », la ora aceasta, nu mai are nicio șansă la Cannes”, p. 190), mai ales cele americane și italiene, și se va minuna de amorul liber, pe care nu-l desființează, însă îi bate mai mereu obrazul într-o manieră sfătoasă, mămoasă – „Unii sociologi au aprobat că violența sexuală a spectacolelor descarcă tensiunea socială a gloatelor. Foarte bine! S-o descărcăm!” (p. 81). Violența din Salò, sau cele 120 de zile ale Sodomei, ultimul film pe care Pasolini avea să-l regizeze înainte de moartea-i abruptă, a făcut orice altceva, numai să descarce tensiunea socială a Ecaterinei Oproiu nu. 

Toamnă. Încă de la finele anilor ’70, o oarecare mitologie locală găsește de rău augur demolarea Cazinoului de la 1900 și înlocuirea lui cu Palatul de azi. Doar că nimic nu-i local când vine vorba de Cannes. Zvâcul revoluționar din micile filme începea să se piardă într-un eveniment ce devenea tot mai colosal, un „trust”, cum îl numește autoarea. Pe scurt, aș zice că un mod schematic de a rezuma viziunea lui Oproiu ar suna așa – Cannes începe ca un festival al starurilor de cinema, regizorii îl confiscă iar mai apoi ajunge pe mâinile producătorilor. Așadar, venise vremea cinemaului bombastic, a publicității agresive, gloria unor alde Steven Spielberg. Despre investiția studioului Universal în Fălci 2 (r. Jeannot Szwarc, 1978): „Acest potop de zerouri ne arată cât de departe suntem de vremurile în care ziarele anunțau că « Festivalul de la Cannes nu poate avea loc, din lipsă de resurse materiale »”. 

Și-o iarnă călduroasă, propice dezghețului unei întregi ere. Războiul Rece se apropie de final; la nici șase luni de la împușcarea cuplului Ceaușescu, Oproiu e din nou la Cannes. Cronicile, mai lungi și felurite, se înhamă la analize pop ale familiei, punkismului, epidemiei HIV, dând senzația cuiva care încearcă să înfulece cap-coadă anii ’80 într-o singură săptămână. Altfel, presupunerile din jurul reprezentării familiei în cinema sunt iscusite; autoarea vede o întoarcere a idealurilor familiale pre-șaizeciste, catalizate de criza SIDA și campania de imagine a soților Bush. Doar că și asta, la fel ca celelalte, are izul unui rezumat plin de locuri comune, înghesuit apoi în niște filme oarecare. Ce-i cu adevărat interesant la corespondența din 1990 stă în câteva gânduri despre co-producții (p. 427) și o atestare a unui anume colocviu susținut de cineaștii estici, printre care Lucian Pintilie și Věra Chytilová (la aceeași ediție au fost prezenți, pe lângă Nancy Reagan, Dan Pița, Șerban Marinescu și Dorin Doroftei) – „Lor să le trebuiască « zidul » Ei, care au fost întotdeauna când cu capul de zid, când cu zidul în cap?”, p. 428. Doar că noi ziduri se ridicau, iar ea avea să fie pe cealaltă parte. Cum spuneam, ultima corespondență care mi s-a arătat a fost publicată anul următor în Adevărul literar și artistic

Cum despre Oproiu se vorbește doar în două limbi – nostalgie și antipatie –, mă așteptam fie la o mare scriitoare, fie la o cacealma. N-a fost nici una, nici alta. Aș zice că aproape 500 de pagini mi-au oferit răgazul de a sta cu o scriitură suplă, nu neapărat remarcabilă, însă capabilă de lovituri de grație. Se spune de la bun început că nu avem de-a face cu o antologie profesională, ci una cinefilă. Mai mult, vorbind strict de critica de cinema – care a fost publicată în reviste culturale –, reportajul festivalier e ceva aparte; în mare pentru că volumul de muncă e imens, căci, să zicem, o zi cu trei filme și o cronică e lejeră. Apoi, pentru că de multe ori îți cere să treci prin mai multe titluri și să le găsești o temă comună (un adevărat fetiș pentru Oproiu). Iar atunci când corespondența vine de la Cannes, se prea poate ca orice mențiune a lui Brigitte Bardot să fie binevenită, asta ca să nu mai zic de comentariul cu parfum sportiv („Grupul italian pare cel mai unitar. Cel mai interesant”, p. 129; „Filmul e amuzant, dar întrebarea este de ce cinematografia cehă (…) vine la o competiție internațională cu niște vodeviluri?”, p. 48;  „Sunt obligată să constat că, de la an la an, prestigiul filmului maghiar crește. Constat, cu simpatie, dar și cu o anumită doză de invidie”, p. 99).

Mi-e destul de clar că Oproiu scrie mai bine despre legende, oameni și evenimente decât despre filme. Sigur, a  stat la câțiva milimetri distanță de istoria filmului în plină facere și-a avut flerul trebuincios pentru a scrie despre Rosellini și sinuciderea Dalidei, al treilea cinema și portofelul pierdut al lui Belmondo etc. Însă atunci când se apuca de analizat filme, rareori ieșea ceva remarcabil. Critica ei lucra cu teme și povești, pe care mai apoi le cântărea social, moral, filozofic, dar nu înainte de a se lungi și alinta în descrieri și enumerări. Citatul ăsta, de pildă: „[a]cest roșu inițial se transformă în flacără, în corai, în roșul cardinalilor, în nuanțele fragilor, ale ciclamelor trecând, pe nesimțite, la culoarea sângelui și al vinului gros.”, e la rânduri distanță de ăsta: „[o] lume sterilizată, asortată, colorată, muzicalizată, ridicată cu câțiva centimetri deasupra scoarței” (pp. 69-70). Nu e o autoare care să fi lansat idei provocatoare sau măcar noi despre cinema; cu toate astea, unele nu se lasă uitate (despre Godard – „a lansat un cinematograf stil presă-filmată, un film-eseu, care pulverizează rețetele clasice”, p. 77).

Apropo de Godard, după ce-a văzut Nouvelle Vague în 1990, Oproiu a spus că cineastul francez nu știe să îmbătrânească. „Penultimii lui suporteri se simt jenați, dar nimeni nu-i dă replica meritată…”. El avea pe-atunci 60 de ani; ea, 61. 

Adevărul e că nimeni nu știe să îmbătrânească, e o luptă fără sorți de izbândă. Și totuși, „când învinșii dansează pe propriul lor eșec, se mai poate spune că sunt învinși?” (p. 217).



Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford. La Films in Frame se ocupă de rubrica lunară „Note de subsol”, care apare într-o zi de joi.