Ar mai fi murit azi domnul Lăzărescu?
Acum 20 de ani, afecțiunea de care sufăr azi era considerată rară. Acum 20 de ani, nu aș fi avut acces la medicație modernă, gratuită, la scurt timp după ce e aprobată în Europa. Iar ca să primesc și ceea ce era disponibil atunci, ar fi trebuit să aștept mai mult de un an – fie ca să se suplimenteze bugetul, fie ca să iasă altcineva de pe listă. Acum cinci ani, când am fost diagnosticată, nu am așteptat deloc și am avut mai multe variante de tratament.
Am revăzut de curând Moartea domnului Lăzărescu, probabil unul dintre cele mai memorabile filme ale anilor 2000 și ale Noului Cinema Românesc, care s-a relansat luna aceasta. De cinci ani scriu despre sistemul de sănătate de la noi, tot de cinci ani am această afecțiune cronică și de-o viață aud în jurul meu discuții despre ce se întâmplă într-un spital, de la cât de riscant e transportul copiilor născuți prematur către o unitate medicală superioară, la lipsa anumitor reactivi într-un laborator de stat. Și asta pentru că am crescut într-o familie de medici.
Așa că m-am uitat la film din această triplă ipostază, care mi-era în mare parte străină acum 20 de ani, când s-a lansat filmul. Am fost curioasă să văd „ce văd”.
Am plecat cu convingerea că voi revedea un film de ficțiune despre lipsa de empatie și precaritatea sistemului medical, și că voi sfârși prin a aprecia progresele făcute. La ce nu m-am așteptat a fost un film despre România toată. Despre România care bea, și se mândrește cu asta. Despre România în care și azi se moare în accidente de mașină mai mult decât în orice altă țară din Europa – unul dintre spitalele la care Lăzărescu nu poate fi operat e plin cu victimele unui accident cu 20 de morți la Săftica. Despre România care se auto-medichează cu nonșalanță, dar care crede tot mai puțin în vaccinuri și medicina bazată pe dovezi – înainte să vină salvarea, bărbatul luase aspirină, paracetamol, extraveral și distonocalm. Și, da, despre România în care unii medici își pasează responsabilitatea și încearcă să scape de pacienții incomozi.
Tema alcoolismului cred că m-a lovit cel mai tare. „Da, beau, ca orice bărbat”, spune Lăzărescu, îndreptățit, când sună la salvare. „Beau pe banii mei” și „ulcerul nu se face de la alcool”, îi zice apoi surorii la telefon. „Am vorbit să mergem la Focșani, să luăm 100 de litri – 50 de roșu, 50 de alb”, îl îmbie vecinul tânăr pe Sterian, cel venit să-i dea o mână de ajutor lui Lăzărescu. „Nu a băut vin, a băut mastropol”, îi explică mândru Sterian asistentei de pe salvare. „O băutură pe care o facem noi: alcool dublu rafinat, zahăr ars și un plic de zahăr vanilat. N-are chimicale.”
Și mi-am amintit că așa arată „în teren” statisticile cu care lucrez eu: românii sunt mai mereu pe primul loc la consumul de alcool în Europa, iar alcoolismul este unul dintre principalii factori de risc modificabili, care ne fac să murim de boli prevenibile sau tratabile – și aici suntem în top. Și tot alcoolismul e unul dintre motivele care îi fac pe medici să nu-l ia în serios pe Lăzărescu – normal că îl doare capul, pentru că a băut. Normal că amețește și vorbește împleticit, pentru că a băut.
CT-ul pe care în sfârșit îl face, și care arată un hematom intracranian și urgența unei intervenții salvatoare de viață, îl face la insistența asistentei de pe ambulanță și-a unui medic tânăr, care pare că primește un favor de la colegul imagist, nu îl face ca pe un protocol clar de stabilire a unui diagnostic. Și, da, astfel de dinamici știu că persistă prin spitalele de la noi, așa cum persistă și cinismul unor lucrători medicali: „Să-l opereze urgent, ca să meargă acasă să moară de cancer”, declamă imagistul înainte să-l trimită la Fundeni (CT-ul confirmase și o tumoră.)
De fapt, în sistemul medical românesc, cu tot cu componenta lui privată, găsim la fel de multe argumente pentru schimbare, pe cât pentru „neschimbare”. Azi, domnul Lăzărescu este femeia care a murit recent la Constanța după complicații la naștere, într-o clinică privată care se pare că mințea că are ATI. Este femeia din Urziceni care a născut pe trotuar, în fața spitalului, așteptând să fie dusă la alt spital, pentru că nu era ginecolog de gardă care s-o asiste. Este băiatul de 16 ani de la Târgu Jiu, care a murit de peritonită, după ce un medic ar fi refuzat să-l opereze pentru că nu era chirurg pediatru, iar băiatul, legal, se încadra la copii, cu toate că peritonita este o urgență majoră.
Nu știu să spun dacă azi domnul Lăzărescu ar mai fi plimbat la patru spitale, ignorat când își descrie simptomele și pe alocuri bruscat, sau dacă ar fi din prima investigat amănunțit și operat pe loc. Ambele variante mi se par egal posibile. Calitatea îngrijirii în România încă depinde de noroc și relații.
Toate aceste persoane, și altele, sunt victimele unui cumul de birocrație, medicină defensivă, indiferență, pe alocuri malpraxis, uneori rasism, românismul „merge și-așa”, plus lipsuri de sistem: multe spitale din provincie nu mai au linii de gardă pentru că nu sunt suficienți medici sau secții întregi se închid, sunt județe unde nu poți face o mamografie sau o colonoscopie decontată, pentru că ori n-ai mamograf, ori n-ai anestezist ca să facă sedarea pentru colonoscopie. Digitalizare tot nu avem. În unele locuri se mai ia șpagă, chiar dacă infinit mai puțin, după ce salariile medicilor au crescut. Unii doctori, în special din generațiile mai vechi, se comportă în continuare ca niște mici Dumnezei, și cu pacienții, și cu colegii. În continuare medicii tineri pleacă în afară, chiar dacă mai rar. În continuare pacienții sunt lăsați de izbeliște după un diagnostic complex, fără un management de caz și-o echipă medicală care să-i trateze pe de-a-ntregul, așa cum se întâmpla și acum 10-20 de ani.
Cu alte cuvinte, degeaba unele lucruri s-au schimbat în bine, pentru că prea multe piese de puzzle încă lipsesc: degeaba decontează statul mamografia, dacă n-ai unde s-o faci, și degeaba ai echipamente performante la spitalul de la oraș, dacă n-ai 200 de lei să dai la „ia-mă, nene”, pentru că transport public nu e.
Și totuși, n-aș vrea să ignor ce e mai bine decât pe vremea domnului Lăzărescu. Dacă spunem că azi e rău, înseamnă că am uitat cât de rău era acum 5, 10, 15, 20 de ani. Majoritatea spitalelor arată mai bine și parcă n-am mai văzut paturi ruginite sau chiuvete fără robinete. Avem acces la tratamente noi, gratuite, și statul decontează tratamentul în străinătate, când e cazul – greu, dar decontează. Și pentru asigurați, și pentru neasigurați, avem analize de prevenție gratuite, peste plafon (adică nu contează dacă laboratorul și-a terminat banii în luna respectivă). Le fel, dacă există o suspiciune oncologică. Iar pentru monitorizarea anumitor boli grave, investigații precum CT sau RMN trebuie onorate obligatoriu în maximum cinci zile, peste plafon. Avem multe vaccinuri compensate sau gratuite, inclusiv pentru adulți. Nu se mai cere șpagă așa de mult (asta nu înseamnă neapărat că nu se mai primește) și măcar doctorii mai tineri sunt mai drăguți cu tine.
Nu știu să spun dacă azi domnul Lăzărescu ar mai fi plimbat la patru spitale, ignorat când își descrie simptomele și pe alocuri bruscat, sau dacă ar fi din prima investigat amănunțit și operat pe loc. Ambele variante mi se par egal posibile. Calitatea îngrijirii în România încă depinde de noroc și relații. Știu că umanitatea lipsește, în aceeași măsură în care e și a fost mereu prezentă – și mă gândesc la asistenta de pe ambulanță, care nu pierde din ochi punga albastră cu pijamaua și papucii domnului Lăzărescu, care îl schimbă când face pe el și care insistă pe la medici să îl ia în serios. Ca și cetățeni, avem puțin-spre deloc control asupra acestor aspecte. Avem însă control asupra propriului nostru comportament și stil de viață, de la ce și cât bem, la cum conducem. Și n-aș vrea să uităm că responsabilitatea e împărțită.
Sorana Stănescu
Sorana Stănescu este o jurnalistă specializată pe sănătate. O poți citi în Foaia de observație, o publicație lunară cu 10.000 de abonați, despre cum navighezi sistemul medical. În timpul liber, merge la cursuri de dans grecesc și latino.
Sorana Stănescu
[:ro]Sorana Stănescu este o jurnalistă specializată pe sănătate. O poți citi în Foaia de observație, o publicație lunară cu 10.000 de abonați, despre cum navighezi sistemul medical. În timpul liber, merge la cursuri de dans grecesc și latino.[:en]Sorana Stănescu is a journalist specializing in health care. You can read her work in Foaia de observație, a monthly publication with 10,000 subscribers, about how to navigate the healthcare system. In her free time, she takes Greek and Latin dance classes.[:]
