Chiar a fost 2020 „anul documentarului”?
Recent, în rândul criticii și industriei de film românești a început să înflorească un consens emergent – anume, faptul că 2020 ar fi fost anul documentarului. Nu este deloc greu să vedem de ce anume s-a format această prezumție. În primul rând, este anul în care industria română a dat primul film care a reușit o dublă performanță istorică – atât primul film care să depășească stadiul de propunere pentru Oscarul pentru Cel mai bun film străin cât și infama listă scurtă din ianuarie, și care să fie deci realmente nominalizat, dar și primul film românesc nominalizat într-o altă categorie decât cea dedicată filmelor străine (aici, cea de film documentar) –, colectiv al lui Alexander Nanau. Totodată, este și anul în care Acasă, My Home al lui Radu Ciorniciuc a adus României primul mare câștig important la Sundance din 2006 încoace, dar și 20 de alte premii majore la festivaluri precum TIFF, Sarajevo, Thessaloniki și Trieste. Și, nu în ultimul rând, privind spre selecțiile cele mai importante dedicate în mod exclusiv cinematografiei autohtone din festivalurile românești, anume Zilele Filmului Românesc (TIFF) și Avanpremierele Toamnei (Les Films de Cannes à Bucarest), documentarul a fost mult mai proeminent ca în alți ani – o poziție în care non-ficțiunea românească contemporană s-a pomenit arareori pe teren propriu[1], dacă este să facem abstracție de festivalurile de film documentar.
Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.
