Chiar avem prea mulți absolvenți de teatru și de film? | The State of Cinema

15 Septembrie 2022

Luna aceasta facem un mic ocol de la întâmplările din cinemaul global și românesc pentru a face niște fact-checking pe o afirmație care a inflamat spiritele în cercurile de cinema: cea conform căreia facultățile de teatru și film ar fi fabrici de șomeri.

La finalul lunii august, cu puțin timp înaintea deschiderii sesiunii de toamnă a admiterilor universitare, un articol publicat pe site-ul Cultura la dubă, singurul portal jurnalistic românesc activ în sfera de hard news culturale, a provocat din cauza titlului său un scandal scurt, dar intens în sferele de film și teatru online: „Facultățile de Teatru și Film scot sute de șomeri anual. «E incorect față de studenți faptul că sunt admiși mai mulți oameni decât cere piața.»” Un titlu care scoate la înaintare o afirmație dură, sub pretenția că aceasta ar fi factuală – dar care, la o scurtă lectură a articolului (care este realizat sub formă de interviu-mozaic cu cinci studenți sau proaspăt absolvenți ai UNATC, întrebările fiind trimise prin e-mail acestora de către reporterul Theodor Macovei, după cum a rezultat din poziția ulterioară a unuia dintre aceștia, regizorul Andrei Olănescu), reiese ca fiind de fapt un citat scos din context din unul dintre interviuri (conform aceluiași tânăr absolvent).

Deși au existat numeroase reacții negative la adresa articolului – cele mai stufoase dezbateri publice s-au petrecut pe pagina regizoarei și profesoarei de scenaristică Iulia Rugină, cât și pe cea a scriitorului și profesorului universitar Ștefan Baghiu, nu le voi trece în revistă, nici nu voi comenta pe margina lor, cât voi proba afirmația din titlu în baza cifrelor și statisticilor disponibile online ale statului român. Fiind absolventă a facultății de jurnalism – lucru pe care îl admit oricând este nevoie – voi începe cu o critică (colegială) a erorilor de procedură jurnalistică din textul antemenționt:

  1. improprietatea tehnicii: un interviu-mozaic preluat digital cu cinci studenți despre experiența lor de studiu, cu variertate în răspunsuri, nu poate fi substituit unor date obținute dintr-o cercetare
  2.  framing inadecvat: extragererea unei teme din cadrul corpului articolului și folosirea ei drept cheie principală a prezentării acestuia, până în punctul în care se creează o fractură între corpul și titlul acestuia
  3. corelații contextuale improprii și omisiuni: făcute cu intenția de-a pune subiectul (UNATC și, ad extenso, școlile de teatru și film românești) într-o lumină negativă (comparația cu numărul de studenți de la o singură academie de teatru din străinătate, aleasă strict în baza sonorității numelui său și a domeniul similar de activitate, comparația cu alocarea bugetelor per cap de student din facultățile de medicină, între timp ștearsă, folosirea unei cifre ieșite din uz pentru a descrie taxa de școlarizare actuală, la rândul ei corectată între timp, omiterea menționării raportului dintre studenți la buget și la taxă la nivel de loc ocupat, nu loc disponibil ș.a.).

Nu în ultimul rând, există și o problemă de agenda setting: având în vedere seria de articole (majoritatea interviuri) – absolut juste, subliniez – publicate de Cultura la dubă despre cultura instituțională abuzivă din UNATC, acest articol cu carențe jurnalistice le afectează nu doar buna reputație, ci și pune într-un con de umbră intențiile întregului lor demers de revelare și criticare deschisă a cutumelor toxice din universitate.

Să trecem, deci, la verificarea datelor publice ale ministerelor de resort cât și cele colectate de Institutul Național de Statistică, completate pe alocuri de date Eurostat – pe care, fără a-mi aroga titlul de statistcian sau de sociolog, ci doar de jurnalist cultural, le-am consultat pentru a înțelege mai bine imaginea de ansamblu.

Ce ne spun ciferele despre studenți, șomeri și piața muncii în industria culturală?

Ilustrație de Irina Ionescu.
Ilustrație de Irina Iliescu.

Începem cu cifrele Ministerului Educației, care publică evidențe anuale ale numărului de studenți, masteranzi și doctoranzi înmatriculați la facultățile din România. De dragul conciziei, m-am referit doar la primele două categorii, mai ales fiindcă doctoranzii sunt cel mai adesea asimilați în interiorul universităților în calitate de cercetători, cadre asociate, suplinitori etc. Câte ceva despre limitările datelor: cel mai recent interval de referință disponibil este cel al anului universitar 2020-2021, așadar imaginea nu este una de actualitate, având în vedere efectele pandemiei asupra învățământului superior din România, rezumate într-un articol publicat pe platforma EduPedu în martie 2022 – pe de o parte, o creștere a numărului studenților, pe de alta, o scădere a interesului față de abandonul școlar.

Din raportul antemenționat, aflăm și că rata de abandon universitar calculată în 2015-2016, ultima perioadă în care aceasta a fost studiată exhaustiv, este mai scăzută în domeniul facultăților de arte (adică între 23-29%, sub media națională de 43,8%) cu 28.6% în cinema și 23.4% în teatru.

Altă limitare constă în faptul că Ministerul Educației reunește sub umbrela titlului de „arte” programe de studiu de la 28 de universități de stat și private (dintr-un total de 672 de specializări incluse), care includ atât cinemaul și teatrul, cât și muzica și artele plastice (de menționat că arhitectura și filologia sunt numărate separat). Astfel, este greu să calculăm în baza lor cifra exactă de studenți la aceste specializări, întrucât acestea nu sunt prezentate separat atunci când ele se află sub umbrela unei universități care oferă multiple programe de studiu de-a lungul a multiple discipline din domeniul artistic (de pildă, Universitatea Babeș-Bolyai, cu a sa Facultate de Teatru și Film oferă și un program de istorie a artei la Facultatea de Istorie și Filosofie). Nu o să compar cifrele studenților la arte cu cele din alte domenii, însă voi menționa faptul că doar în ceea ce privește ingineria există cel puțin 7 defalcări profesionale în datele ministerului.

Dar s-ajungem la cifre. În total, un număr de 401 902 de studenți erau înmatriculați în anul 2020/2021 la studii nivel licență în România, din care 8 511 (sau 2,12%) participau la cursurile unor universități la specializarea „arte”; cât despre masteranzi, din 108 964 înregistrați la nivel național, 2 781 (sau 2,55%) studiau la această specializare. Doar o singură instituție din cele 28 declară studenți în cadrul unor programe cu frecvență redusă – Academia Națională de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca. Restul aveau doar studenți înmatriculați la programe cu frecvență.

Sortând datele în funcție de numărul de studenți la licență, UNATC „I.L. Caragiale” se situează pe locul 8 la nivel național ca număr de studenți înscriși, având 534 de studenți, adică 6,27% din totalul studenților din domeniul „arte” la nivel național. În top 3 mai sunt Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași – 1 043, UNARTE București – 985, UAD Cluj – 801, iar dintre școlile private, Universitatea Hyperion are cel mai mare număr de studenți – 156. În ceea ce privește studiile de masterat, UNATC se afla pe locul 4 la nivel național (cu 255 de masteranzi, adică 9,16% din totalul masteranzilor la „arte”), după UNARTE, Universitatea „Enescu” și Universitatea de Vest.

Datele despre anul 2020 ale Institutului Național de Statistică ne ajută să înțelegem puțin mai multe despre dinamica pieței de muncă – din fundamentalul său raport anual, „Forța de muncă în România: Ocupare și Șomaj”, indicând asupra complexității peisajului de muncă actual din România. Prima și cea mai importantă cifră: „În anul 2020 populaţia activă era de 8.973 mii persoane, din care 8.521 mii persoane ocupate şi 452.000 şomeri”, cu o rată de ocupare a populației cu vârsta legală de-a munci (15-64 de ani) aflată la 65,6%, din care 74,4% bărbați și 56,5% femei, fiind ușor mai ridicată în urban decât în rural. Agricultura este în continuare domeniul în care lucrează cei mai mulți români, însumând 20% din populația activă – iar dintr-un tabel care studiază distribuția populației ocupate în activități care nu sunt agricole, aflăm că doar apromixativ 1,1% din totalul populației ocupate lucra în domeniul de „Activităţi de spectacole, culturale şi recreative”, cu 1,0% bărbați și 1,1% femei. (Este a doua cea mai mică cifră din tabel – cea mai mică este cea din domeniul tranzacțiilor imobiliare, cu 0,3%. Cea mai mare aparține industriei prelucrătoare, cu 22,7%.) Așadar, sectorul efectiv este minuscul raportat la cifrele absolute – cu cel puțin 67 440 de persoane (din totalul de 6 774 000 de persoane angajate în alt domeniu decât cel agricol) care lucrează în industria culturală. Raportat la media europeană, procentajul este sumbru – sub 1% din lucrătorii români sunt angajați în sectorul cultural, în timp ce media UE este de 3,8% din totalul forței de muncă.

Însă cifrele confirmă și realitatea pe care o resimt multe persoane tinere față de piața de muncă și de dificultatea de angajare: doar 24,6% dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 15-24 de ani erau ocupați, iar rata șomajului în rândul acestora era de 17,3%, cea mai mare dintre toate grupele de vârstă (diferența dintre cele două procente constând în cei înscriși la studii, conform metodei de calcul) – iar în acest interval se încadrează și proaspeții absolvenți de facultate, dacă aceștia au început studiile superioare la vârsta de 19 ani (absolvind la 21, respectiv 23 de ani, referindu-ne deci strict la cei care nu abandonează studiile și le finalizează în cel mai rapid timp cu putință). Însă, aflăm și că „Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenţilor învăţământului superior (88,8%). Pe măsură ce scade nivelul de educaţie, scade şi gradul de ocupare.

Cât despre rata generală a șomajului, aceasta a fost de 5% în 2020, iar autorii studiului susțin că „șomajul a afectat în măsură mai mare absolvenţii învăţământului mediu şi scăzut (…) comparativ cu rata înregistrată pentru cei cu studii superioare (2,2%)”. Totodată, „majoritatea absolvenţilor învăţământului superior domiciliau în mediul urban (85,3%) şi erau femei (52,6%)”, iar ponderea lor totală era de 18,7% din populația țării, cu 83% din totalul tinerilor cu vârsta între 20 și 24 fiind cel puțin absolvenți de studii medii. Din totalul șomerilor, tinerii au o „pondere semnificativă”, conform autorilor: 23,3% au între 15-24 ani, iar 27,4% au între 25-34 de ani; 27,9 din numărul total al șomerilor din rural erau tineri, în timp ce în mediul urban, cifra scade la 18,3%. Bref: „Ponderea şomerilor tineri în totalul persoanelor tinere era de 5,2%.

Așadar, din punct de vedere al statisticilor, doar circa 11.2% dintre persoanele cu studii superioare sunt neocupate* (cifra totală fiind cu 18 puncte procentuale peste media națională de 70% la vârstele de 20-64 de ani). Deși putem argumenta că statistica nu ține cont de domeniul angajării, totuși, aceasta arată că absolvenții de orice fel, inclusiv cei ai UNATC, au șanse mult mai mici să fie șomeri/neocupați decât cei din alte segmente sociale, chiar dacă, tot statistic vorbind, ei se află în categoria de vârstă cea mai vulnerabilă față de fenomenul șomajului, indiferent de domeniul de pregătire. Deși nu putem proba prin intermediul datelor disponibile dacă media șomerilor cu diplome ai acestei facultăți este peste sau sub cifra de 2,2% a ratei șomajului în rândul celor cu educație superioară, faptul că majoritatea domiciliază în mediul urban (unde, de altfel, participă la cursurile facultății la care sunt înscriși cu frecvență) favorizează integrarea lor în domeniul muncii, într-o formă sau alta, fie ca angajați sau freelanceri (unde, deși practicanți ai meseriilor lor, se vor confrunta cu precaritatea).

Tot o statistică a INS – de data aceasta pe tema locurilor de muncă vacante pe parcursul anului 2021 – indică faptul că, din totalul de 42,700 de locuri de muncă puse pe piață, „cele mai mari rate medii anuale ale locurilor de muncă vacante s-au înregistrat în administraţia publică (2,02%), în activităţi de spectacole, culturale şi recreative (1,72%), respectiv în sănătate şi asistenţă socială (1,61%)”, indicând așadar o realitate paradoxală, având în vedere cât de devastatoare a fost pandemia pentru industrie: sectorul cultural a fost al doilea ca număr de locuri de muncă libere, deci există o oarecare cerere de forță de muncă în domeniu, chiar dacă ciferele absolute nu sunt foarte mari (undeva pe la cca. 730 de locuri de muncă în 2021). Același raport indică și o creștere cu 0,40 puncte procentuale față de anul 2020 a ratei medii anuale a locurilor de muncă disponibile. Altă statistică care arată aberația din sistem? Contribuția sectorului cultural la PIB a crescut cu 71% (!) în ultimii 4 ani, conform Ministerului Culturii.

Câteva considerații și concluzii

Ilustrație de Irina Ionescu.
Ilustrație de Irina Iliescu.

Ca să rezum aspectele principale pe care le-am descoperit în rapoartele INS: procentul absolvenților de arte din România (2,12%) este mai mare decât cel al muncitorilor angajați formal în industriile culturale românești, însă, într-un mai amplu context european, industria aceasta este masiv subdimensionată în raport cu media UE (3,8%), iar raportat cu această cifră din urmă, până și numărul absolvenților este suboptimal; grupa lor de vârstă are cea mai mare rată a șomajului (17,3%), însă nivelul lor de pregătire educațională, cât și domicilierea în mediul urban, favorizează angajarea lor ulterioară (într-un domeniu sau altul, fie el sau nu artistic).

Chiar dacă cifrele disponibile nu ne permit să probăm numărul exact de șomeri cu studii superioare în domeniul artistic și raportul acestuia cu diversele medii naționale legate de șomaj, din date reiese o problemă sistemică, o problemă-cheie: faptul că sectorul cultural românesc, ca ramură de angajare, este extrem de mic; așadar, șansele unui absolvent de-a munci în acest domeniu sunt mult mai scăzute. Înseamnă asta că ar trebui să tăiem locurile de la facultate?

Nu. Înseamnă că ar trebui să facem mult mai mult lobbying politic pentru finanțarea efectivă a culturii de către statul român atât în sfera publică cât și cea independentă/privată, în condițiile în care România se află sub media europeană la capitolul alocării din PIB a banilor către cultură, recreație și religie. (Dar, surpriză, sărim de media europeană la cheltuieli „n.e.c” în domeniu – adică, cele de administrare a domeniilor culturii, religiei și sportului, v. definiția de la pag. 222.)

Problema în sine nu este șomajul, fiindcă statisticile ne arată că majoritatea ajung să fie angajați într-un loc sau altul, ci oportunitățile de angajare în domeniul studiilor. Conjugate cu cifrele alarmant de ridicate ale șomajului la tineri (peste 5% din totalul lor), care la rândul lor indică o altă criză sistemică în România (legată de planificarea economică a statului și nu numai), ele duc la concluzii pripite precum cele din articolul publicat de Cultura la dubă, dar și la formarea acestor sentimente (esențialmente desolidarizante și contraintuitive față de propriile lor interese de grup) în rândul studenților, din disperarea nevoii de reprofilare.

Din nou, soluția este regândirea economiei românești și a alocărilor financiare către domeniul cultural (și nu numai), nu limitarea oportunităților educaționale ale tinerilor, care, în esența sa, este o idee care frizează neconstituționalul. Propuneri precum cele înaintate în articolul publicat de Cultura la dubă sunt conductive doar într-o logică profund neoliberală a sistemului de educație (și a celui cultural), în care actul educațional trebuie obligatoriu tradus în activitate economică productivă și angajare în domeniu – în contrast cu o înțelegere umanistă (dacă vreți) a educației, în care contribuția acesteia ajută la formarea (multilaterală) a individului dincolo de capital; individul văzut, deci, ca mai mult decât un simplu participant la economie sau simplu angajat. Dacă despărțim educația de profitul ulterior, cât și ideea că orice investiție a statului (român și nu numai) trebuie să producă în mod obligatoriu plus-valoare economică, în loc de așa-zise „externalități pozitive” (adică efecte secundare benefice societății), ideea limitării numărului  de studenți pare și mai aberantă.

Și mai avem un paradox aici: între rânduri se citește și o oarecare nostalgie față de economia planificată pe decenii întregi a României comuniste, în care locurile de muncă erau mult mai „asigurate” decât în actuala configurație a pieței libere – normal că un absolvent de actorie o să aspire spre un post (stabil) la un teatru de stat, însă este o piață foarte limitată și mică; subfinanțarea culturii și precaritatea sectorului independent (dependent de fonduri de stat) îi descurajează de la pornirea unor inițiative de antreprenoriat cultural. (Alt lucru trist despre care nu discutăm suficient: unul dintre angajatorii masivi de tineri actori este trustul Pro, cu mizerabila sa emisiune de reality tv înscenat, Lecții de Viață. Cam acesta este nivelul.)

Reducerea numărului de studenți (și implicit a finanțării sistemului superior de educație, deci o măsură de austeritate) reprezintă o soluție brutal de simplă pentru o problemă sistemică mult mai amplă a culturii românești: cea a subfinanțării cronice. În această logică, este firesc ca propunerea să nu fie cea de suplimentare masivă a locurilor de muncă la stat în domeniul culturii și la transparentizarea concursurilor pe posturile pe care acestea le oferă (și, de ce nu, curățarea sistemului de sinecuri, pile și rude), ci o formă de adaptare la un sistem profund viciat, care practic validează status-qvo-ul actual. Este un punct de vedere straniu ținând cont și de alte poziții ale publicației – precum recentul lor text despre Ziua Națională a Cinematografelor, care pune pe umerii autorităților publice situația dezastruoasă a sălilor de cinema din țară.

Este cu atât mai stranie poziția clar ideologică din articol, care ridică deasupra oricărui alt deziderat „cererea pieței” (termen absolut abstract aici, ridicat la rang de lege divină ca-n orice discurs neoliberal), pe care însuși autorul admite că nu o poate cuantifica dar o folosește pentru a trage concluzii lipsite de consecvență: de unde până unde duce „absența” (nu deplină, iată) statisticilor „[din] domenii precum teatrul și cinematografia (…) universitățile, Ministerul Educației sau cel al Muncii nu au o bază de date care să scoată la iveală câți dintre absolvenții școlilor de profil ajung să se angajeze în domeniu” la ce se spune în următorul paragraf „Cu alte cuvinte, facultățile sunt, într-o oarecare măsură, deconectate de piața muncii. Este, totuși, un lucru știut – acela că facultățile primesc mult mai mulți studenți decât o cere piața”?

Și chiar și-așa, facultățile de film ale României nu produc specialiști necesari tuturor domeniilor de activitate din țară – de pildă, nu există specializări dedicate pentru arhivistica și restaurarea de film (și voi sublinia, preemptiv, că simplele studii de biblioteconomie nu sunt suficiente în acest domeniu), astfel încăt avem două situații foarte particulare în România: pe de o parte, o forță de muncă majoritar îmbătrânită și în pragul pensionării de la Arhiva Națională de Film, dar și un import de lucrători specializați din străinătate la întreprinderi precum Cinelabs România, în absența absolvenților locali capabili să lucreze cu restaurarea analogică și digitală de film, sau cu tehnica de developare și manipulare a peliculei de film.

Bref, găsesc că asemenea articole reductive – prin metodă, osatură argumentativă și concluzii – nu sunt absolut deloc conductive atunci când ne propunem să discutăm despre mai marile probleme sistemice ale învățământului vocațional din România și ale industriei/sistemului cultural. Manufacturarea unor soluții și crize artificiale („sute de șomeri”) în baza unor aproximări și metode jurnalistice absolut îndoielnice în raport cu rezultatul dorit doar distrag atenția de la problemele reale ale sectorului și impun o gândire invizibil-ideologică asupra acestora, care doar duce la politici care nu doar că nu schimbă nimic în bine, ci și normalizează, ba chiar exagerbează crize deja existente. Ar fi mult mai productiv (sic!) să pornim aceste discuții de la sine putere (cum adesea face, de altfel, politica editorială a CLD), fără a ne pierde timpul pentru a demonta afirmații greșite sau incomplete.

 

Imagine principală de Irina Iliescu.

* Nota bene: ocuparea și angajarea sunt definite ca fiind distincte în raportul INS. Pe scurt: „Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste care au desfăşurat o activitate economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o săptămână), în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii. (…) În populaţia ocupată sunt incluse şi: persoanele cu statutul profesional de patron, lucrător pe cont propriu, statutul lucrător familial neremunerat sau de membru al unei societăţi agricole sau al unei cooperative, temporar absente de la lucru în cursul săptămânii de referinţă, care au certitudinea că vor reveni la locul de muncă într-o perioadă de cel mult trei luni, motivele de absenţă pot fi: concediu de odihnă, medical, de maternitate sau de paternitate (în limita unei perioade prevăzute de lege), concediu parental, fără plată, de studii, conflict de muncă sau grevă, boală, incapacitate temporară de muncă, cursuri de perfecţionare sau profesionale, suspendarea temporară a lucrului datorită condiţiilor meteorologice, conjuncturii economice nefavorabile, penuriei de materii prime sau energie, incidentelor tehnice.” Găsiți definiția completă în primul capitol al raportului.



Critic de film & jurnalist. Colaborează cu FILM Menu și Acoperișul de Sticlă, este selecționer la BIEFF, moderează Q&A-uri și face un doctorat despre home movies. La Films in Frame este principalul reporter de festival și realizează editorialul lunar The State of Cinema.