Minuni plutitoare. Alice Rohrwacher | Panorama

23 Septembrie 2021

De la cinemaul mut până în prezent: capodopere clasice, remake-uri, istorii ale genurilor, editorialul Panorama o ia roată prin istorie și pune lupa pe filme care n-au fost suficient discutate la vremea lor sau, altfel, niciodată aduse la lumină. 

Am văzut recent Four Roads, scurtmetrajul pandemic al lui Alice Rohrwacher, probabil vocea cea mai coagulată în reanimarea neorealismului italian. Sâmburi de neorealism sunt de găsit mai peste tot în cinemaul italian contemporan, de la basmele insolite ale lui Matteo Garrone până la coming-of-age-ul muzical al Emmei Dante, Surorile Macaluso. Moștenirea însă nu e preluată fără ajustări: în ciuda plutirilor de realism magic, filmele lui Rohrwacher sunt foarte ancorate în carnea socio-politică a capitalismului modern, arătând că, oricât ai plonja în irealitatea imediată, în stomacul visătorilor o să bată vântul la lăsarea serii. 

Four Roads
Four Roads

Four Roads deviază de la programa asta, e un documentar în formă liberă despre cum Rohrwacher a încercat să anuleze cumva distanțele impuse de pandemie apropiindu-se de vecinii ei, dispuși ca niște puncte cardinale, pe 4 străzi; îi filmează trebăluind prin casă, privind în aparat, rânjind către animalele de companie. Spre deosebire de alte filme despre angoasele pandemiei, Rohrwacher face abstracție de asta, la ea totul e solar, dătător de lumină; în reflexiile de peliculă expirată parcă se întrevede mai multă transcendență ca oricând, copacii se leagănă în vânt și recoltele răzbat dincolo de structura aricioasă a realității. Lucrul ăsta mi-a făcut poftă de filmele ei precedente, de zâna-Belucci cu pampoane, de fetele care adună mierea cu brațele, de fetița care reproduce rugăciunile biblice, dar habar n-are ce înseamnă ele. Îmi potolesc cât pot entuziasmul și plec la drum cu bucuria de a vorbi despre o cineastă mare cu povești cu iz de Peter Pan și tragedie greacă, al căror farmec n-aș vrea să îmbătrânească niciodată. 

Le Meraviglie
Le Meraviglie

Continuitatea virtuală pe care o face Rohrwacher cu neorealismul italian (în speță, cu Fellini și De Sica) e profilată nu numai de protagoniștii ei, care-s în definitiv indivizi cu inimă mare striviți de neajunsuri, ci și de ancorarea lor în obiceiuri care au însușirea de a fi anacronice, dacă nu depășite, rupte de tehnologie. Un personaj îi spune altuia, care vrea să-și folosească celularul, că nu e semnal nicăieri, deci poate să-l arunce la gunoi. Apicultura din Le Meraviglie, pe care o practică fiicele familiei lui Wolfgang (care nu-i altceva decât un bufon cu aură de Zampano, iar fiica cea mare, desigur, poartă numele de Gelsomina), pare atât o binecuvântare, cât și o corvoadă. Blestemul pogorât asupra familiei sărace, care trăiește într-o casă dărăpănată cu mai multe etaje, pare să nu se încheie nici după ce o zână le atinge creștetele fetițelor, ca în Pinnochio. Wolfgang e un lup încăpățânat, care dă banii pe tot felul de mofturi exotice (îi ia Gelsominei, de exemplu, o cămilă la care ea visa când era copil, doar ca să țină animalul legat de niște fiare). Mierea pe care ei o produc vine la pachet cu o rutină obsedantă, cea a răsturnării găleților (centrifuga imensă, ticsită de rame, curge puțin câte puțin, iar la câteva ore cineva e la rând s-o golească și să pună alta nouă). La un moment dat, tatălui i se reamintește că fiicele lui nu sunt sclavele lui personale – e limpede că le exploatează, iar inima lui se duce numai către Gelsomina, pe care o tratează însă și cel mai aspru. Doar că munca asta nu poate fi făcută fără aprobări, hârtii și norme – laboratorul improvizat unde fetițele muncesc pe brânci, beciul îmbâcsit al casei, nu e conform regulilor, și tot ce poți face ca să amâni momentul e să inventezi; fetele ar putea oricând să fie luate de asistența socială, dar Wolfgang, temerar, acceptă tot felul de deal-uri (de pildă, iau în creștere un băiat sălbatic, care nu știe decât să fluiere, cu promisiunea să-l civilizeze, să-i arate cum se simte o familie).

Despre exploatare și obiceiuri perimate e și filmul următor al lui Rohrwacher, Lazzaro Felice – zeci de oameni muncesc pământul unei marchize, fără să știe că sclavia se abolise de mult; lună de lună, ei rămân pe minus, cu minima satisfacție că au un acoperiș deasupra capului. Am în mână o comoară, și-o fi zis Rohrwacher când a scris Lazzaro Felice, fiindcă unul din aceste suflete e însuși Lazzaro, un mototol zâmbitor care nu refuză nicio sarcină, oricât de vitregă: păzește oile, cară fân, îngrijește câmpurile. Ceea ce poate rezuma cel mai bine tipul ăsta de bunătate deplină e probabil naivitatea taxantă: cei mulți, exploatați de familia marchizei, îl oprimă la rândul lor pe cel mai slab dintre ei, pe Lazzaro, bufonul care privește în gol. Dacă în filmele precedente regizoarea lăsa transcendentul la nivel de plutire, aici el e vizibil: Lazzaro e atins de Dumnezeu, în ideea că, după ce se lovește la cap, rămâne în bălării câteva decenii și se trezește miraculos în plin capitalism, unde n-a îmbătrânit o zi. Ai crede că semnul ăsta e cât se poate de grăitor pentru restul lumii, dar nimeni nu ia miracolul prea în serios – apropiații lui, acum bătrâni și mai săraci ca înainte, sunt preocupați de traiul în niște turnuri dezafectate, unde se bucură și de chipsuri expirate. Îl văd ca pe un strigoi, dar unul căruia îi pui masa și un loc de dormit, deci o nouă încurcătură. Ce e atât de insolent la lumea asta e că nici măcar o epifanie de tipul ăsta nu mai contează pentru nimeni. În mod similar, în Corpo Celeste, crucifixul lui Iisus, transportat cu mașina, cade la un moment dat într-o râpă și plutește pe apă, semn că nu-și dorește să ajungă la destinație. Momentul ăsta e echivalentul metaforei din La Dolce Vita, altă aluzie la neorealism, unde Fellini poartă statuia lui Iisus cu un elicopter deasupra Romei.

Lazzaro Felice
Lazzaro Felice

E de-a dreptul barocă personificarea de basm a poveștilor lui Rohrwacher: conacul marchizei, castelul circular din Inviolata, e prăfuit și jigărit, dar în sertarele lui scârțâitoare se găsește zestrea infinită, compusă din tacâmuri de porțelan. Față în față cu asta, la zeci de ani distanță, o parte din oamenii care i-au slujit fură în dubițe obiectele care-au mai rămas în casă, lămpile și vazele sparte; mai departe, vând mitologia propriei dezvrăjiri, un articol de ziar unde se explică ciudățenia faptului că, la sfârșit de secol 20, niște naivi încă nu știau că nu pot fi proprietatea cuiva. Ei trăiesc la periferie, în propriul castel dezafectat, turnul de apă, în care există un etaj improvizat, unde mezinul cu cercel în ureche stă și citește ziarul. Efuziunea asta de exotism, de înfloriri, e parte din farmecul filmelor lui Rohrwacher. Se prea poate să fi edulcorat peste măsură universul ăsta, deși Rohrwacher nu-i blândă cu protagoniștii ei; în ciuda simpatiei/empatiei pe care le-o poartă, îi pune în situații-limită, care să le arate inadaptarea paradoxală în care trăiesc. Nevoiți să părăsească Inviolata, locuitorii pricăjiți au teama de apa care le ajunge până la glezne, fiindcă n-au traversat-o niciodată. Phoebe Chen de la Mubi spune că Rohrwacher vede anacronismul ca o condiție existențială a protagoniștilor ei – e drept că, în afara cercului cunoscut, niciunul dintre ei nu rezistă. Lazzaro apare efectiv ca salvarea pentru cunoscuții săi muritori de foame – recunoscând toate plantele cu care a trăit toată viața, le arată că, la marginea betonului, creșteau toate minunățiile pe care le puteau mânca sau vinde fără vreo urmare. 

Corpo Celeste
Corpo Celeste

Mă încântă un cinema politic de tipul ăsta, care-i ostentativ, dar blajin totodată – din această prismă, Rohrwacher e previzibilă, ușor manieristă, adoptă permanent un filtru care să denatureze la rândul lui realitatea contemporană, fluidizând granițele. Că teza din Lazzaro e circularitatea istoriei e clar, dar în același timp pare o cursă fără sfârșit – e un fel de prezent continuu, unde te poți întoarce în trecut la o aruncătură de băț (sau poate nu l-ai părăsit niciodată?). În fine, despre bubele capitalismului și bau-baul colonizator nu apucă să spună vreo noutate, doar că ar trebui evitat pe cât posibil. E o sabie cu două tăișuri pentru situațiile fragile ale personajelor – cum era mai bine, ca ele să rămână în găura neagră a ignoranței sau să se adapteze ritmurilor celorlalți oameni? Rohrwacher e foarte atașată de filosofia greacă, în special cea platoniciană – concluzia e legată, evident, de imposibilitatea stabilirii binelui comun: preferi o minciună gogonată sau un adevăr usturător? Aș face o paralelă cu filmul lui Radu Ciorniciuc, Acasă în care o familie e smulsă din bucata de periferie unde-și trăia feeria pentru a se adapta vremurilor – unde e diferența? Aproape nicăieri; cinismul vremurilor și paradoxurile emfatice pe care le trăim nu ne mai lasă nici să ne trăim visul la marginea lumii, civilizatorii te găsesc și-n gaură de șarpe. Apoi, mai e și un fel de decalaj propagat de neocapitalism, unde păturile de mijloc au dispărut complet, făcând ca distanțele dintre clase să fie din ce în ce mai grosolane, iar pilonii exploatatori vizibili: banca, datoriile, împrumuturile. În definitiv, însă, personajele lui Rohrwacher nu sunt conștiente de mașinațiile din spate, ci sunt duse duios de elanul râurilor în care se scaldă; la o aruncătură de băț de civilizație, naivii încă se mai sperie de urletul lupilor, ca și cum acesta ar fi unicul pericol posibil care să le mai perturbe nopțile. 

 



Critic de film și jurnalist, masterandă filmologie la UNATC. Colaborează cu revistele Scena9, Acoperișul de Sticlă, FILM, FILM Menu. La Films in Frame se ocupă de topul lunar de filme, precum și de editorialul de opiniem Panorama - publicat lunar într-o zi de joi. Când are timp liber, se retrage cu cortul în pădure, unde își imaginează vieți paralele și vulpi zburătoare.