Abel Ferrara (n. 1951) este poate ultimul dintre marii cineaști de talie globală a cărui operă continuă să eludeze definiții care-s la îndemână în cadrul de analiză auteurist. Putem inventaria laitmotivele lui? Sigur că putem: iconologia catolică dar și faimosul catholic guilt; o preocupare perenă față de actul de-a produce imagini în mișcare, îndeosebi cele digitale; survolări în jurul identității italiano-americane și împărțirea între cele două capitale ale acesteia, New York și Roma; un atașament profund față de tropii cei mai sordizi ai cinemaului de gen (policier, slasher, film cu vampiri, horror, rape revenge fantasy etc), care vin integrați în ce sunt altminteri cofraje de cinema de artă. Putem să zicem c-are actori fetiș? Cum să nu: Harvey Keitel (de neuitat în capodopera Bad Lieutenant, 1992), Christopher Walken (King of New York, 1990), iar în ultimii ani, Willem Dafoe (memorabil mai ales în rolul principal din Pasolini, 2014). Însă unul dintre puținii regizori în viață care au avut șansa de a lucra cu Madonna (în cameleonicul și auto-referențialul Dangerous Game) never sold out: fidel începuturilor sale extrem de modeste, Ferrara continuă să facă mici filme, aproape artizanale și la foc continuu, iar în ultimul deceniu a lansat nu mai puțin de 11 (!) lungmetraje de ficțiune și documentare. (Motiv pentru care acesta a și lăsat în urmă America natală pentru Europa – continent mult mai prietenos cu micro-bugetele.)

Flavia Dima

+ posts

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.

This author does not have any more posts.