Lumina cianotică din încăpere, în combinație cu roșul scaunului cu rotile, dă o nuanță de plămâniu bolnav. Surprins într-o înregistrare care pare să fi fost filmată la începutul anilor ’90, băiețelul din scaunul roșu se leagănă înainte și înapoi, zâmbind cu o privire semi-absentă. Din off se alătură vocea unei reportere care îl întreabă cine are grijă de el și pe cine iubește. O privește înapoi, cu același zâmbet gol, însă fără a-i răspunde. Pornind de la această secvență introductivă necontextualizată, care doar ridică semne de întrebare, apare o posibilă anticipare a genului filmului ca fiind un coming of age. Cromatica bolnăvicioasă din orfelinat este înlocuită de accentele aurii ale vinului sorbit printre toasturi și râsete la masa unei familii din lumea bună, iar de soarta băiatului nu vom mai afla nimic.

Alex Petrescu

+ posts

În prezent, studiază Arhive audiovizuale: Prezervare și Curatoriere din cadrul UNATC. E mare fan Leos Carax și Derek Jarman.

This author does not have any more posts.