Vingt dieux/Sfinte cașcaval!, debutul cineastei Louise Courvoisier (n. 1994), e ca o injecție de optimism cu privire la eroii neștiuți ai lumii rurale. Ieșim euforici din sală, dar realitatea ne prinde repede din urmă.

Vingt dieux a avut mare succes în Franța (a câștigat chiar un premiu César pentru debut). Aparent, el este opera unei localnice obișnuite cu înălțimile Munților Jura unde se petrece și filmul. Însă rezultatul preia mai puțin din topografia propriu-zisă a locului – câteva cadre inerte cu pâcla zorilor și cu vastele panorame din jurul unor cătune izolate – și mai mult dintr-o viziune eminamente urbană asupra acestor locuri, genul de „poveste de succes” pe care am putea-o descoperi într-o emisiune de după-amiază difuzată pe un post național în declin. Protagonistul poveștii este Totone (Clément Faveaux), un adolescent blonziu ieșit parcă dintr-o versiune light a poveștilor de țară marca Bruno Dumont, unde toți sătenii (interpretați de actori neprofesioniști) au fața boțită și vorbesc la limita inteligibilului. Courvoisier nu deformează la fel de ironic particularitățile regionale, dar nici nu le pune în valoare – ele sunt acolo doar pentru a condimenta o călătorie a eroului printre altele. Totone, deci, se trezește în postura de pater familias după ce tatăl său moare subit – fără vreo lețcaie și nevoit să aibă grijă de surioara lui. Din pușlamaua pusă pe benchetuială răsare un băiat maturizat pe repede-înainte, care se angajează la o lăptărie pentru a putea supraviețui.

Am povestit până aici cam prima jumătate de oră a filmului. E și partea sa cea mai frumoasă, în care se arată deschis să o apuce pe orice cale – pură posibilitate. Momentele de comedie despre huzurul adolescentin – tatăl care muncește din greu fiind vizibil excedat de progenitura sa jemanfișistă – confirmă un real talent dramaturgic: Courvoisier dozează ideal replicile și jocul actoricesc, menținând filmul într-un ritm alert care nu exclude o privire etnografică asupra lumii satului. Când tatăl moare, filmul nu virează în zona cruzimii: responsabilizarea lui Totone vine la pachet cu o suită de eșecuri candide – noul său patron este tatăl unor băieți cu care se luase la pumni recent – care promit apariția treptată a unui personaj bufon, mereu gata să se autofaulteze în drumul spre o formă precară de stabilitate.

Din acest echilibru între două extreme – farsa burlescă de tip „idiotul satului” vs. eroismul de tip „yes, you can” –, filmul înclină apăsat spre a doua, simplificând pe cât posibil tabla de șah afectivă pe care rulase până atunci. Deși Courvoisier include câteva momente surprinzătoare de erotism – unul cu potențial electrizant, avându-i în prim-plan pe Totone și partenera sa improbabilă (Maïwène Barthélémy) într-un grajd, se vede dezamorsat previzibil de un truc hazliu –, filmul se diluează regretabil într-o suită de imagini generice despre reziliența tineretului deposedat, care, totuși, se descurcă admirabil. Unei imagini realmente contondente despre lumea rurală – îmi vin în minte instantaneu debutul lui Nelly Kaplan La Fiancée du pirate (1969) și cel al Patriciei Mazuy Peaux de vaches (1989), care făceau din sat un fel de rezervor cloacal al pulsiunilor retrograde –, Courvoisier preferă să-i substituie o restaurare solară care să tranchilizeze conștiința mic-burghezului plătitor de bilet. Până și scena în care Totone este pus să conducă o cisternă fără să aibă permisul de categorie, obligat să își lase sora la școală direct din camion, pe traseu, își resoarbe bogăția sensibilă într-o pildă sentimentaloidă.

De fapt, universul din Vingt dieux – în care băieții și-o dau parte-n parte, dar participă și la curse de automobile, dar fac și brânză de calitate (vezi titlul în română), dar își iau și viața în mâini – e un răspuns nostalgic la mutațiile sociale recente care au bramburit peisajul ancestral al satului. Criticul de film Murielle Joudet remarca cum filmul ar fi arăta exact la fel și în anii ‘50: aceeași Franța albă – niciun picior de altă rasă în cadru – în care vieții dure i se dă un răspuns pe măsură. S-ar putea ca paralela pe care o făcea aceasta între film și o fantasmă lepenistă să fie exagerată: rămâne însă incontestabil faptul că, pe plan cinematografic, Vingt dieux își cedează „proximitatea cu subiectul” de dragul unei viziuni coming-of-age standard, care bifează toate stațiile obligatorii: când Totone și tovarășii săi își pun în cap să intre în cursa pentru o medalie destinată fabricanților de brânză Comté, afacerea miroase întâi de toate a oportunism scenaristic.

Or, forța dislocantă a realizării nu e de găsit în aceste întorsături readymade – rateurile de pe parcurs, inevitabilele supărări răscumpărate de povața finală –, ci în chipurile actorilor văzute prima oară de o cameră de filmat, în imaginile deloc seducătoare ale unui loc izolat căruia nu-i rămâne decât să moară încet-încet, în adevărurile care riscă să deranjeze. Restul – pasiunea artizanilor, dibăcia puștanilor – e doar material pentru oficiul de turism. Filmul se vede la tot pasul pândit de dublul său ambalat în discurs publicitar, sfârșind într-o imagerie de export ștampilată cu steagul Franței. Vingt dieux e o operațiune mai strategică – DIY-ul e, la urma urmelor, ideologie – decât lasă să se înțeleagă naivitatea falsă a eroului său, pus în slujba unei narațiuni care îl depășește.

Victor Morozov

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.