Debutul Andrei MacMasters se deschide cu unul dintre cele mai jucăușe gesturi de montaj din cinemaul românesc recent, un moment ingenios de zvâc și lirism. MacMasters derulează în sens invers momentul demontării statuii lui Lenin din fața Casei Scânteii (deja, a Presei Libere în momentul respectiv) din martie 1990. E un truc magic (și totodată, obraznic-ironic) care aproape că amintește de giumbușlucurile lui Méliès: sub privirile a sute de oameni adunați să vadă un miracol, Vladimir Ilici se ridică din somn – anunțând intenția filmului de-a da ceasul înapoi, fie și doar pentru o oră și jumătate.

Acesta este punctul din care va porni o călătorie către o fascinantă notă de subsol a anilor Cortinei de Fier: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților, un congres bienal care a început în 1947 (o secvență scurtă ne trece prin istoria edițiilor sale – în care vedem chipuri precum cele ale lui Che Guevara, Angela Davis ori Yuri Gagarin) și care, în anul căderii Cortinei, are o fatidică (și premonitorie) ediție a 13-a la Phenian, în inima unuia dintre cele mai opresive regimuri dictatoriale ale blocului comunist. Călătorie, căci ea începe chiar din interiorul avionului în care se află delegația românească la eveniment – un ochi ager va recunoaște aici viitoarele mari figuri ale puterii politice și economice ale tranziției, precum Adrian Năstase, Mugur Isărescu sau George Copos, cât și ale puterii soft, culturale (de la Loredana Groza, Claudiu Bleonț și Vasile Muraru, la Dan Puric și Dan Bittman).

Imaginile aparțin arhivei unui anume Emilian Urse, unul dintre cineamatorii care se adunau în acei ani în jurul Caselor de Cultură – o lume pe care MacMasters o cunoaște foarte bine, grație faptului că a inițiat arhiva CineAma, în cadrul căreia a studiat îndeaproape fenomenul vreme de câțiva ani. Cu excepția lui Timebox (r. Nora Agapi, 2018) și, mai recent, a lui Triton (r. Ana Lungu, 2024), această lume a arhivelor „neprofesioniste” a rămas în mare parte neatinsă de cinemaul românesc de montaj – și chiar și-aceste două filme se petrec mai degrabă în arena intimității, (deși trebuie spus că între filmările lui Ioan Agapi se strecurau și reportaje, dar accentul cădea în mod clar pe home movie). Dar Urse este, cu siguranță, un cineast al agorei: modul în care știe să își îndrepte atenția spre chipurile unor oameni pierduți într-un fluviu parcă infinit de lume este nu de puține ori remarcabil, sau în scenele în care filmează îndelungi procesiuni sau momente de coregrafie de masă – și știm încă de la Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu (r. Andrei Ujică, 2010) că cele ale Coreei de Nord sunt cele mai fastuoase vizual dintre toate.

MacMasters nu se lasă „furată” de aceste imagini care sunt deja, în sine, spectaculoase: ea știe că miezul adânc al acestui eveniment stă în dialectică și retorică – folosind extensiv fragmente din discursuri și alocuțiuni ținute în cadrul festivalului și pictând, pe parcurs, o frescă a globului pământesc și-a orei sale politice. Studenții din Nicaragua celebrează împlinirea unui deceniu de la revoluția sandinistă, iar cei (exilați) din Chile sesizează că dictatura nemiloasă a lui Augusto Pinochet începe să se șubrezează și să scârțâie; lupta de emancipare a studenților sud-africani și palestinieni apare și ea în vizor, în vreme ce pozițiile delegațiilor din Țările Baltice și din Ungaria sunt semne clare ale primelor fisuri ce-ncep să apară în țesutul URSS-ului și-a blocului sovietic. Punând „fundă” unui context și-așa încărcat, evenimentul se desfășoară în imediata apropiere a protestelor tineretului chinez din piața Tiananmen, eveniment pe care delegațiile din Europa de Vest îl denunță vehement, pe fundalul a ceea ce echipa daneză numește „coreanizarea” evenimentului: în care țara-gazdă pare să acapareze complet discursul evenimentului. (De altfel, regizoarea se declară fascinată și de faptul că materialul ne aduce în miezul unuia dintre cele mai izolate locuri de pe pământ, cât și de efectele acestor contacte culturale.)

Desigur, pariul dialectic al filmului nu constă doar în simpla expunere a limbajului adesea utopic al adunării și-al studenților reprezentanți – de la discursuri goale în limbă de lemn până la puncte cu care orice spectator poate simpatiza, referitoare la necesitatea păcii mondiale, sau la luptele pentru drepturile variilor popoare sau grupuri marginale (a se vedea secvența conferinței dedicate drepturilor femeii, unde iau cuvântul studente din Africa de Nord și Centrală). Marea miză stă în dialogul cu posterioritatea (a se vedea secvența finală a filmului, când Urse filmează străzile Bucureștiului după Revoluție), cu faptul că suntem părtași la cunoașterea „Viitorului luminos” titular, nu doar în ce privește colapsul blocului comunist sau al altor regimuri dictatoriale, cât și alte dezvoltări: de la criza climatică și migrație (discutată aici mai ales prin prisma fenomenului „brain drain”), până la ironia amară a faptului că o Chină care denunța „intervenționismul imperialist vestic” urma să se orienteze curând către politicile sale economice. Mai sunt apoi și dialogurile concurente – atât în cadrul discursului oficial al evenimentului (de pildă, momentul în care Urse filmează un poster ce invită studenții să participe la o adunare neoficală în care se discută drepturile persoanelor gay, totodată o trimitere către criza HIV-SIDA), cât și pe margini: unul dintre cele mai tușante momente ale filmului este cel în care fluxul ideilor politice este întrerupt total pentru a sărbătoriri ziua de naștere a unei fete pe nume Adina.

Reconfirmând statutul filmului de montaj ca gen major în cadrul cinemaului românesc – într-un an care a venit cu mai multe asemenea titluri ca niciodată: TWST, Opt ilustrate din lumea ideală și Triton fiind cele mai importante (însă nu și singurele) –, Viitor luminos calcă pe acest drum cu aceiași pași pe care îi vedem în impresionantele sale coregrafii de masă. Anume, cu un amestec de ușurătate și firesc – dat de ingenuitatea și curiozitatea camerei lui Urse – dar și de coregrafie precisă – rezultat al integrării atâtor fire istorice și politice concludente (și, nu de puține ori, concurente) în mai marele peisaj al anului 1989. Într-un prezent în care viitorul pare cât se poate de sumbru, filmul Andrei MacMasters invită nu doar la re-evaluarea unor evenimente istorice și la investigarea lor într-un cadru care depășește binarități și paradigme simple, cât mai ales la necesitatea mai mare ca oricând de-a recupera un sentiment de solidaritate mondială.

Flavia Dima

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.