Printre foarte puținele suveniruri care-au rămas cu mine în urma ediției din 2018 a TIFF Transilvania se numără un sublim eseu video despre tenismenul John McEnroe. Purtător al unui remarcabil fler de-a trece de la analiză la epifanii lirice, Julien Faraut, regizorul Imperiului perfecţiunii (2018), s-a întors la arhivele sportive pentru și mai mult, multă, multe – mitologii, ideologii, cinema. 

Vrăjitoarele Orientului (2021) i le promiteau pe toate, inclusiv un titlu îndestulător. Doar că vrăjitoarele nu-s vrăjitoare, ci foste voleibaliste; unele legendare, de altfel, care de-a lungul anilor ’60 au uimit lumea cu 258 de victorii consecutive, în așa măsură încât presa sovietică le-a numit astfel ca să țină loc de inefabilul stării de fapt. Povestea lor a ajuns pe mâna lui Faraut în trei tipuri de material – interviuri luate recent de-a lungul unei călătorii de-ale cineastului în Japonia, diferite documentare franceze șaizeciste care le-au imortalizat meciurile mari ori cantonamentele mărunte, și fragmente din animeuri tematice devenite șic în urma tele-eroizării lor. 

Câțiva ani mai târziu, presa franceză pare să fi găsit cuvintele trebuincioase – femeile astea de două, hai treizeci de ani, unite-n echipa proletară Nichibo Kaizuka, trec prin iadul pe pământ la antrenamentele conduse de Hirofumi Daimatsu; totul pentru a ajunge în rai pe pământ, anume pentru înnobilarea eforturilor postbelice ale Japoniei de schimbare la față. În caz că dau greș, vorba lor, se mută-n România. 

Regizorul nu găsește aceeași narațiune în vorbele femeilor, acum pensionare – asta le-a fost tinerețea, dureroasă și frumoasă, nu mai puțin glorioasă. Filmu-i împovărat de aspectul materialului recent, care-i teribil de banal. Se simte un compromis acolo, tocmai în negocierea intimității. Vedem rutină, însă nu emoție – o reuniune modestă, drumuri cu autobuzul, ore de sport, antrenamente, chiar și o conversație telefonică cu fiica uneia dintre fostele lor colege care acum e bolnavă. La un loc cu crâmpeie biografice, unele dureroase, însă povestite jovial, ce obține Faraut e coerent, însă fad. Reticiența lor de a-și vedea antrenamentele de șase zile pe săptămână cu ochii deschiși și sufletul închis adjudecă toată treaba – anii tinereții rămân la aparținătoare. 

Noroc că Faraut e un mare cineast; eseist, însă mai ales bricoleur. Știm deja că sportul e cea mai înaltă formă de cinema, doar ne-au dovedit-o inși dintre cei mai feluriți, fie Leni Riefenstahl, Serge Daney, ori Corneliu Porumboiu. Ce-i remarcabil la povestea voleibalistelor de la Nichibo Kaizuka e cât de percutantă s-a dovedit a fi pentru cultura pop japoneză.

Atunci când stăpân pe material e nimeni altul decât el, iar asta se întâmplă doar în found footage, cineastul se dedă unei cochetării formale similară cu remixurile de club. În speță, bucăți dintr-un documentar ce prezintă meciul japonezo-sovietic din ’62 bubuie în ritmuri de trip-hop cot la cot cu inserturi din animeul tematic Attack No. 1 (1970). Altundeva, bubuind la rându-i, materialului cu antrenamentul sportivelor îi fuge ecranul de sub picioare – se rotește, unduiește, stă puțin și o ia de la capăt. Unde se mai găsesc asemenea cineaști generoși? Suspansul pe care o minge îl transpiră odată ce se pune-n mișcare ne e cunoscut tuturor. La fel și puterea crainicilor de a narativiza pe sărite. Însă să le combini cu nonșalanța animeului de-a tușa, cu giumbușlucurile-i prin care orice corp face o piruetă triplă înainte de-o manevră grandioasă, asta înseamnă să înțelegi puterea de atracție a filmului. Uneori, cinemaul e doar despre cadouri. Faraut știe să le aleagă pe acelea care ne fac să jubilăm. 

Mișcați-vă!, primiți!, urlă muzica de club; asta-n situația unui documentar despre imnuri.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.