“Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric”. Suferinţă

8 Iulie 2022

Reprezentarea suferinţei în film nu e cel mai la îndemână lucru, pentru că e un subiect extrem de delicat. Şi mai ales când e vorba de durerea unui părinte după tragedia pierderii unui copil. Care ar putea fi tonul just?

În al treilea său lungmetraj, Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric (2021), regizorul Gabriel Achim alege să redea suferinţa unui tată (Bogdan Dumitrache) prin subiectivitatea fragmentată a acestuia. O subiectivitate acută, marcată în primul rând prin sunete distorsionate şi dizarmonice, dar şi printr-o înlănţuire caleidoscopică de flashback-uri sau fantezii.

Sigur, asta îl plasează pe Gabriel Achim la oarecare depărtare de realismul observaţional al majorităţii colegilor săi de generaţie. Dar adevărul e că el a practicat întotdeauna – în special în lungmetrajele Visul lui Adalbert (2011) şi Ultima zi (2016), iar acum şi în noul film – un stil căruia nu i-a păsat de dogma NCR şi care şi-a văzut impasibil şi hotărât de propriul drum (anevoios, dacă ne uităm la distanţa de câte cinci ani între titluri). În filmele sale, umorul negru (dat de unele personaje, situaţii şi replici) se îmbină cu o bizarerie mereu surprinzătoare, un tip de fantastic soft (cunoscătorii să-şi amintească de protagoniştii şi finalul din Ultima zi!), totul pentru a disimula teme grele, apăsătoare (inclusiv, sau mai ales din categoria relaţiei omului cu Dumnezeu, discutată mereu pieziş).

Văzut dincolo de forma sa contorsionată, care l-ar putea face criptic în ochii unui spectator grăbit, Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric are un fir narativ cât se poate de simplu – un bărbat, actor şi regizor de teatru, pare tentat de sinucidere, după ce viaţa îi e făcută ţăndări. Iar montajul e chemat să reflecte tocmai această degringoladă a durerii, prin recursul la fragmente din diferite etape ale vieţii protagonistului, din ipostaza sa de tată şi soţ, cât şi din cea de artist al scenei aflat în mijlocul pregătirii unui spectacol aparent nonconformist, inspirat din experienţele sale, şi prins, abulic, între certurile ideologice (conservatorism vs. progresism, ambele uşor caricaturizate) ale colegilor actori din distribuție.

Din această perspectivă, nu e un film uşor de digerat şi are nevoie de bunăvoinţa privitorului (dar fără să-i pese dacă n-o primeşte). Doar că peste acest prim strat Gabriel Achim adaugă un clasic meta-discurs: viaţa şi ficţiunea se întrepătrund aproape până la indistincție şi se influenţează reciproc, iar arta poate ajuta la depăşirea unei crize existenţiale profunde tocmai prin transformarea acesteia în materia sa primă, în sursă de inspiraţie. Nimic nou aici, numai că Gabriel Achim are un mod propriu de-a o spune, cu schimbări permanente de ton şi de stare – de la tragic la absurd, de la comic la ridicol.

Tot acest colaj produce un puternic efect de distanţare, care poate fi citit şi ca un eufemism pentru indiferenţă: nu suntem încurajaţi să ne implicăm emoţional în drama personajului, ci mai degrabă să o intelectualizăm, însă fără ca asta să ofere revelaţii. Filmul oscilează astfel între cele două direcţii – una gravă şi una jucăuşă, care se subminează reciproc -, până se blochează într-un manierism care riscă să ţină la distanţă spectatorul.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Jurnalist şi critic de film. Colaborează cu câteva festivaluri de film din ţară ca selecţioner sau moderator de discuţii. La "Films in Frame" realizează interviuri cu cineaşti tineri sau consacraţi.