Unde este Anna Frank?

20 Mai 2022

Când am aflat că filmul Unde este Anna Frank? apare pe ecranele noastre m-am grăbit să mă număr printre primii care îl văd. Motivul e previzibil: interesul constant pentru creaţia  autorului său, Ari Folman. Numele cineastului israelian a rămas în memoria tuturor cinefililor însetaţi de noutate când, în 2008, Festivalul de la Cannes se deschidea cu surprinzătorul Vals cu Bashir, un lungmetraj care a impus formatul documentarului de animaţie. Autoreflexivul film câştiga, peste câteva luni, Globul de Aur pentru cea mai bună producţie non-americană, răsplătind originalitatea acestei mărturii personale despre participarea autorului la războiul din Liban din 1982. Generată de traumatica experienţă personală, ancheta pe care o întreprinde Ari Folman (născut în 1962) porneşte de la constatarea că şi-a pierdut amintirile despre această sângeroasă implicare într-o bătălie pe care nu o înţelegea la vărsta foarte tânără când a fost mobilizat să participe. Regizorul recunoaşte că filmul se bazează pe experienţa sa personală şi pe un punct de vedere subiectiv. Vals cu Bashir rememorează cele câteva zile în care Ari (devenit personaj) a luat parte, ca tânăr recrut, la ocuparea Beirut-ului de Vest, în timpul primului război din Liban şi la evenimentele din noaptea de 16 spre 17 septembrie 1982, când armata care păzea lagărele refugiaţilor palestinieni a permis falangei creştine să intre în lagăr şi să masacreze civilii. Deşi lucrurile s-au petrecut într-o mare confuzie, o comisie internaţională a atribuit Israelului vina morală pentru devastarea Beirutului de Vest, generând sentimentul de vinovăţie al participanţilor. Vals cu Bashir devine o călătorie în memorie care zguduie convingerile foştilor camarazi de arme, atunci adolescenţi, acum-în momentul anchetei personale declanşată de regizor-maturi. Recunoscând că filmul „este total autobiografic”, Ari  Folman, cineast cu antecedente de documentarist şi de autor de filme de ficţiune ( precum Comfortably Numb -1991, despre primul război din Golf şi spaima israelienilor de folosirea armelor chimice, Sfânta Clara-1996, adaptare după romanul cehului Pavel Kohout, sau Made in Israel-2001,  o poveste futuristă despre urmărirea ultimului nazist rămas în viaţă), el a descoperit animaţia în 2004, când realiza filme pentru televiziune. El declara: ”Eram fascinat de libertatea pe care o oferă animaţia. Eram obosit de căutarea interminabilă de subiecte senzatţionale. Doream să privesc documentarul în alt fel şi animaţia, care se prezintă ca o creaţie subiectivă, mi-a dat posibilitatea de a mă elibera de constrângerile tradiţionale.”1Aşa s-a născut Vals cu Bashir, prin hibridizarea celor două forme cinematografice aparent incompatibile.

 

Din ce în ce mai multe filme apelează acum la această formulă hibridă, mai ales pentru a descrie traume majore personale şi colective, unul dintre ele, Flee/Evadare (prezent în selecţia Festivalului One World Romania), semnat de danezul Jonas Poher Rasmussen, înregistrînd la ultima ediţie a Oscarurilor recordul de a fi fost nominalizat şi la categoria Cel mai bun lungmetraj de animaţie şi La Cel mai bun lungmetraj documentar din 2021.

Ari Folman revine acum în atenţie internaţională cu un film de animaţie diferit ca formulă, aparent o adaptare după „Jurnalul Annei Frank”, celebrul jurnal ţinut de adolescenta evreică ascunsă în timpul nazismului alături de familia sa într-o casă din Amsterdam, între 1942 şi 1944. Lungmetrajul Unde este Ana Frank? nu intenţionează însă să redea cu fidelitate evenimentele povestite în jurnalul ei de tânăra cu vocaţie literară. Măturisind că a refuzat la început propunerea de a realiza acest film, Ari Folman recunoaşte că a fost convins s-o facă, până la urmă de propria mamă, supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz, lucrând însă mult timp la scenariul care se străduieşte să aducă în modernitate sensurile faimoasei cărţi traduse în 70 de limbi străine. Regizorul declară că: ”Am recitit jurnalul, am fost atras de posibilitatea de a folosi animaţia pentru a spune povestea. Am cerut ca filmul să fie de animaţie, să-l fac pentru copii şi să descriu ultimele opt luni din viaţa Annei Frank…Am vrut să conectez trecutul cu prezentul, ceea ce nu era uşor.2

 

Pentru a face această conexiune avea nevoie de un „device narativ” pentru a conecta faptele reale cu fantezia, care a apărut în forma personajului Kitty, personaj imaginar căruia Anna Frank i se adresa în jurnalul ei. Reconstituirea poveştii Annei porneşte de la apariţia, după 70 de ani, a prietenei imaginare în muzeul din Amsterdam, deschis în casa unde se ascundea familia Frank. Graţie intervenţiei lui Kitty sunt introduse detalii privind trecutul (descoperirea camerei ascunse de nazişti, deportarea familiei în lagărele de la Auschwitz şi Bergen-Balsen, întreruperea scrierii jurnalului şi moartea Annei, bolnavă de tifos, în 1945). Tot din zigzagurile între prezent şi trecut aflăm că singurul supravieţuitor al clanului greu încercat, Otto Frank, este cel căruia i s-a încredinţat jurnalul găsit, a cărui publicare a început în 1947. Din dialogul Annei cu prietena sa imaginară Kitty aflăm şi povestea familiei care a trebuit să părăsească Germania, în 1934, din pricina persecuţiilor antisemite şi s-a refugiat la Amsterdam, dar şi părerea eroinei principale, cu o cultură aleasă, privind istoria persecuţiilor împotriva unor minorităţi de-a lungul istoriei umanităţii, din Egiptul antic până în epoca nazismului.

Sunt, într-un fel, lecţii de istorie spuse într-o formă atractivă. Ari Folman a ţinut ca tot ce ţine de prezenţa Annei şi a lui Kitty să fie relatat în culori vii, în contrast cu monocromia Amsterdamului de azi. În peisajul zilelor noastre regizorul descoperă şi dramele refugiaţilor veniţi recent din ţările asiatice devastate de războiaie şi modelează povestea astfel încât să insiste asupra pledoariei în favoarea protejării lor, respingând ideea de a-i deporta spre zonele periculoase de unde au venit.

Există în strategia regizorală o mare preocupare de a nu apăsa pe pedalele melodramei, recurgând uneori la contrapuncte umoristice, sau la descrierea pasiunii cinefile a Annei Frank. Vedem cum camera ei este tapetată cu fotografii ale vedetelor hollywoodiene ale vremii (printre care Clark Gable, Marlene Dietrich, Greta Garbo) şi, în fantezia unde îşi imaginează că armata lui Hitler va fi înfrântă, armata biruitoare este alcătuită din personaje foarte colorate ale lungmetrajelor americane adresate adolescenţilor. La acest nivel simţim şi plăcerea autorului de a-şi declara propria cinefilie, întărită de o replică ce are viu ecou în prezent: ”Dintre toate interdicţiile, cea mai grea mi s-a părut aceea de a frecventa sălile de cinema”. Sigur că suntem tentaţi s-o asociem cu restricţiile pandemiei şi că primim foarte complice mesajul pe care Ari Folman îl adresează mai ales adulţilor.

Optând din nou pentru libertatea limbajului animaţiei, autorul reuşeşte să vorbească mişcător, dar fără emfază, despre tragedia războiului şi să-şi modeleze discursul după aşteptările adolescenţilor. Este din nou un film despre nevoia de a recupera memoria, fără de care nu am putea aprecia cum se cuvine valoarea vremurilor de pace. Unde este Anna Frank?  merită văzut de orice copil „peste nouă ani”, cum precizează  producătorii şi distribuitorii, şi discutat cu părinţii şi educatorii.

1. Renzi, Schweitzer, Ariel Schweitzer , interviu publicat în „Cahiers du cinema” nr 635, iunie 2008, p. 29-30
2. www.indiewire.com, 24 septembrie 2021



Dana Duma este critic de film și profesor la UNATC București. Este membru FIPRESCI și al Asociației Criticilor de film. Redactor-șef al revistei FILM și colaborator al multor altor reviste de film locale sau internaționale, Dana Duma a publicat și cărți.