Impulsul filmelor neorealiste românești din prima parte a anilor 2000, inspirate de estetica lui Cristi Puiu, era, așa cum scrie Andrei Gorzo, „unul corectiv, bântuit de ideea unei totalități ascunse, pe care modurile obișnuite de a povesti și de a reprezenta lumea o ciuntesc, o diluează și o aplatizează“. Atunci când trăim un eveniment în realitate, pe parcursul unei ore din întâlnirea cu un personaj nu cunoaștem decît un fragment dintr-o totalitate care rămâne ascunsă, misterioasă, parțial cunoscută. Această cunoaștere nonomniscientă a faptelor își găsește expresia radicală într-un film precum Aurora și, într-o măsură mai puțin radicală, în Sieranevada. Lui Puiu, Mungiu, Muntean, Porumboiu li s-a reproșat inapetența pentru un tip de cinema spectacular, capabil să genereze un succes de box office. Cei mai radicali critici au mers chiar mai departe, reproșându-le regizorilor români că nu pot face filme „ca la Hollywood“. Greșeala (evidentă) era de a compara aceste filme de autor cu filme de public, și nu cu alte filme de autor. Niciunul dintre aceste așa-zise „reproșuri“ nu i se poate aduce filmului de debut al lui Daniel Sandu, Un pas în urma serafimilor. Dimpotrivă, în fiecare secvență, regizorul are grijă să ne comunice, în mod inechivoc, tot ceea ce se întâmplă, evitând ambiguitatea morală, psihologică și chiar factuală.

Cezar Gheorghe

+ posts

This author does not have any more posts.