Impulsul filmelor neorealiste românești din prima parte a anilor 2000, inspirate de estetica lui Cristi Puiu, era, așa cum scrie Andrei Gorzo, „unul corectiv, bântuit de ideea unei totalități ascunse, pe care modurile obișnuite de a povesti și de a reprezenta lumea o ciuntesc, o diluează și o aplatizează“. Atunci când trăim un eveniment în realitate, pe parcursul unei ore din întâlnirea cu un personaj nu cunoaștem decît un fragment dintr-o totalitate care rămâne ascunsă, misterioasă, parțial cunoscută. Această cunoaștere nonomniscientă a faptelor își găsește expresia radicală într-un film precum Aurora și, într-o măsură mai puțin radicală, în Sieranevada. Lui Puiu, Mungiu, Muntean, Porumboiu li s-a reproșat inapetența pentru un tip de cinema spectacular, capabil să genereze un succes de box office. Cei mai radicali critici au mers chiar mai departe, reproșându-le regizorilor români că nu pot face filme „ca la Hollywood“. Greșeala (evidentă) era de a compara aceste filme de autor cu filme de public, și nu cu alte filme de autor. Niciunul dintre aceste așa-zise „reproșuri“ nu i se poate aduce filmului de debut al lui Daniel Sandu, Un pas în urma serafimilor. Dimpotrivă, în fiecare secvență, regizorul are grijă să ne comunice, în mod inechivoc, tot ceea ce se întâmplă, evitând ambiguitatea morală, psihologică și chiar factuală.

Un pas în urma serafimilor dramatizează experiența personală a lui Daniel Sandu din timpul studiilor sale la seminarul teologic, povestea fiind, după propria mărturisire, autobiografică în proporție de 80%. În această coming-of-age story plasată în anii ’90 ne este povestită experiența de formare a lui Gabriel în cadrul unui seminarului teologic. Povestea vine într-un moment în care Biserica Ortodoxă Română forțează limitele laicității și ale secularizării, jucând un rol clar în impunerea unui referendum pentru schimbarea Constituției. Un film care să facă o critică nuanțată a abuzurilor bisericii nu ar fi fost doar binevenit, ci chiar necesar.

Abordarea narativă neașteptată este că acest subiect specific românesc este tratat prin folosirea unor convenții cinematografice ale filmului de gen hollywoodian. Imediat ce protagonistul intră la seminar, este evident că întreaga funcționare a școlii este organizată în mod ierarhic pe structuri de putere bine definite. Elevii învață de la profesori că preotul este cea mai influentă persoană dintr-o comunitate, învață cum să se folosească de fondurile bisericii cât mai abil. Chiar și mica comunitate a școlii este structurată în același fel. Există conducători și conduși, elevi slabi (de obicei cei mai mici fiind șantajați de cei mai mari) și elevi puternici. În plus, părintele-pedagog ține un „cazier“ cu abaterile și absențele elevilor de la rugăciunile zilnice (10 la număr). Însă, la fel ca în orice comunitate închisă, Gabriel află rapid că regulile pot fi încălcate și că există metode de evaziune. Împreună cu ceilalți colegi, acesta se distrează prin baruri, falsifică scutiri medicale, se culcă cu fete, chiar găsește o modalitate de a face bani în cadrul seminarului. Cu alte cuvinte, se poartă ca orice alt adolescent rebel din orice alt film cu adolescenți. Și, ca în orice film mainstream, trebuie să existe un anti-erou. Părintele Ivan, personajul negativ, interpretat de nimeni altul decât Vlad Ivanov, este cel care are grijă ca această structură ierarhică a școlii să fie apărată. El îi încurajează pe elevi să se toarne între ei, stimulând și impunând o atmosferă de suspiciune; adună dovezi împotriva celor cu părinți puternici, dar și împotriva superiorului său, devenind directorul școlii și impunându-și voința prin forță.

Mi se pare important să spun că subiectul ales de Daniel Sandu este unul foarte ofertant. Un pas în urma serafimilor avea toate condițiile de a crea o discuție serioasă despre răul din biserică, având intuiția bună de a merge la sursa acestuia și de a descrie chiar mediul în care preoții sânt formați și instruiți pentru viața ulterioară în slujba bisericii. În plus, situația narativă aleasă oferea posibilitatea de a construi un personaj a cărui credință este zdruncinată și a cărui vocație este pusă la îndoială. Iar prezența lui Vlad Ivanov în film oferea posibilitatea construirii unui personaj negativ cu mai multe subtilități psihologice și ambiguități morale. Revolta lui Gabriel și a tinerilor din seminarul teologic este reprezentată prin cîteva convenții foarte răspândite ale genului coming-of-age (pedagogul sever, directorul-torționar, elevul-reble, bully-ul de serviciu). Școala cu regim auster ar fi putut fi o școală militară din Statele Unite sau o Academie de Poliție din România. Una dintre scenele simptomatice pentru întreaga abordare a lui Daniel Sandu se produce atunci când băieții de la seminar urmăresc, prin gardul internatului, cîteva fete de afară, pe fundal rulând melodia lui Montell Jordan, This is how we do it. De fapt, în ceea ce privește muzica filmului, Daniel Sandu merge tot pe mâna filmului mainstream hollywoodian: avem pe fundal muzică emoționantă atunci când autorul dorește să sublinieze sonor impactul emoțional din anumite scene, muzică dramatică atunci când au loc confruntările dintre personaje. În ceea ce privește construcția personajelor, se face o distincție tranșantă între personaje pozitive și cele negative. Și, pentru a duce metoda și mai departe, se alege chiar o rezolvare a conflictului în stilul filmelor americane de public.

Însă este de asemenea evident că Daniel Sandu este un regizor care aderă, în mod explicit, la valorile cinematografice hollywoodiene. Deciziile sale sunt decizii conștiente și asumate. La fel de evident este și faptul că Daniel Sandu se pricepe să pună în scenă raporturile de putere dintre personaje și demonstrează un adevărat talent în a filma secvențele de grup precis coregrafiate (abilități semnalate și de Ionuț Mareș). În interviurile sale, acesta a spus foarte clar că nu este adeptul minimalismului mijloacelor de producție și că nu preferă deloc mizanscena bazată pe planurile-secvență lungi. Metoda narativă aleasă de Daniel Sandu demonstrează o anumită abilitate de a transforma în spectacol o realitate nu neapărat spectaculară, de a genera entertainment-ul prin mijloace verificate și perfecționate în timp de rețeta hollywoodiană a succesului de public. Câștigul cel mai important al filmului stă în ceea ce numim production value. Și contrazice prejudecata potrivit căreia cinematografia autohtonă nu este în stare să dea filme de public, cu potențial de box office. Un pas în urma serafimilor este doar un pas în urma filmelor de la Hollywood.

Foto: imdb.com & Un pas în urma serafimilor

Cezar Gheorghe