Ucraina, anul zero

17 Aprilie 2020

Arsenal nu e filmul care să vă însenineze carantina, dar cred că va rămâne una dintre cele mai puternice experiențe de vizionare din perioada pandemiei. Al doilea lungmetraj al regizorului ucrainean Aleksandr Dovjenko, filmul a fost o comandă cu ocazia aniversării a zece ani de la revoluția bolșevică – dar realizarea sa depășește cu mult cadrul restrâns al agitprop-ului. Dovjenko reunește aici, într-un splendid gest cinematografic, războiul și foametea, revoluția și moartea, sărăcia sinistră din sate și avântul exaltat al schimbării. Un film-sumă despre niște vremuri complicate, Arsenal învăluie bucuria Omului Nou într-o ceață groasă și tristă.

Aflat destulă vreme în umbra lui Serghei Eisenstein, Dovjenko a fost redescoperit cu entuziasm mai ales de către comentatorii din Statele Unite. Criticul Jonathan Rosenbaum a scris despre filmele sale în repetate rânduri, iar teoreticianul Gilberto Perez i-a dedicat un capitol întreg din minunatul său volum The Material Ghost. Un cineast versatil, dar nenorocos, aflat multă vreme într-o situație încordată cu puterea stalinistă, Dovjenko este, probabil, cel mai poetic dintre reprezentanții școlii de montaj sovietice – ceea ce explică parte din revenirea în atenție a filmelor sale nuanțate și subtile, în care chiotul vieții nu se lasă redus la ideologie sau propagandă. Cariera ucraineanului, un mare landscape artist, mustește de momente frapante în care efortul nebunesc pentru construirea noii societăți ia o pauză, iar camera se transformă în fereastră spre o lume netulburată. Ca să-l parafrazez pe Godard, cu ce rămânem dintr-un film de Dovjenko? Mai degrabă rămânem, de pildă, cu lanurile care unduiesc în adierea vântului, cu câmpurile pe care joacă razele soarelui, cu un crâng luminos în care umblă vorba că se ascund comori, sau cu un tânăr pătruns de un dans nebunesc, stârnind praful pe o uliță din sat la gândul muncii sale folositoare patriei.

Așa și cu Arsenal, un film care ne poartă, într-o mișcare de aparat, de la liniștea teribilă a unui sat uitat de Dumnezeu la entuziasmul revoluționar care cuprinde întreaga națiune. Privind înspre filmografia mai cunoscutului Eisenstein, aș zice că Arsenal cuprinde, în același timp, Octombrie și Linia generală. În prima parte vedem imagini cu un sat năpăstuit, în care băbuștile aruncă din poală câteva semințe pe un ogor sterp, iar un olog traversează, sprijinit în cârje, o uliță pustie. Ca în Linia generală, o mârțoagă vlăguită, biciuită de stăpânul ei, completează ruina. Un intertitlu ne informează că pământurile Ucrainei gem de soldați – și nu durează mult pentru ca filmul, din câteva cadre, să ne-arate că războiul n-are pic de glamour: e o chestie sinistră și atât. Într-o scenă bântuitoare, un soldat știrb inhalează gaz ilariant, iar montajul lui Dovjenko îl alătură unui om căzut la datorie, cu un rictus înghețat pe chip, într-o imagine memorabilă a morții insinuate pe toate fronturile.

films-in-frame-dovjenko-arsenal
Arsenal

Arsenal e atroce mai ales în astfel de momente destul de lente, când goliciunea apăsătoare cadrelor se animă doar prin teroarea războiului. O țară îngenunchiată, Ucraina mută din film anticipează pârjolul din Vino și vezi al lui Elem Klimov, doar că Dovjenko nu e la fel de cheltuitor cu figuranții și butaforia de război. Pe parcurs, filmul prinde viteză odată cu revoluția care scoală poporul, culminând în cursa nebunească a unei căruțe ce zburdă prin pusta înzăpezită, pentru a transporta un revoluționar ucis în satul lui natal. Filmul atinge aici o culme extatică demnă de scenele fierbinți din Octombrie, imaginând o lume în care până și caii vorbesc prin intertitluri – „alergăm cu 24 de picioare” –, participând cu toții la efortul revoluționar colectiv și la omagierea eroilor căzuți. Când în sfârșit ajung în sat, urmăriți de forțe armate, bolșevicii depun mortul la picioarele unei femei, zicându-i: „mamă, n-avem timp de explicații, murim și trăim pentru Revoluție!”, apoi o iau la picior.

E remarcabil însă că și în astfel de momente glorios vertiginoase, în care cutremurul istoric se petrece sub ochii noștri, Arsenal nu renunță complet la aerul elegiac. Moartea dă târcoale în toate etapele poveștii. „Din toate filmele revoluției proiectate pe ecranele sovietice”, spune Gilberto Perez, „Arsenal al lui Dovjenko (1929) este singurul care arată o tragedie. E o tragedie plină de speranță, care privește înainte spre un viitor mai bun, dar cu toate astea o tragedie prin senzația de costuri și pierderi dureroase și prin tristețea ei reverberantă.” Ca multe alte filme de-atunci, Arsenal descoperă la rândul său o solidaritate politică reală în rândurile muncitorimii, capabilă aproape și să schimbe vremea – ba e soare și arșiță, ba e plin de zăpadă, într-o bulversare a legilor meteorologice. Dar filmul uimește mai ales prin atenția sa față de mici detalii care de obicei trec neobservate în ebuliția mulțimii: când revoluționarii leagă corpul mortului de căruță, sfoara groasă îi prinde falca și i-o mută din loc. Iar în scena din final, când, încolțit de trupele inamice, liderul informal al mișcării revoluționare aruncă disperat în direcția lor cu ce are la îndemână, paltonul îi acoperă fața pentru o fracțiune de secundă – iar gestul său de frondă capătă proporții mitice.

Arsenal rulează pe MUBI.

Avatar Victor Morozov
Critic de film și jurnalist; de două ori pe lună scrie cronică de film în Dilema veche; colaborează cu Acoperișul de Sticlă, Film Reporter, Ziarul Metropolis; studiază film la Trinity College, Dublin.