O călătorie când emoționantă, când amuzantă, prin inima celei mai mari arhive personale de fotografii pe peliculă din România, Timebox vine perfect în discuțiile recente (și nu foarte) despre ce este o arhivă, cum interacționează ea cu memoria, ce treabă au ele cu filmul. În ce privește peisajul cinematografic autohton, Timebox stă confortabil fix între Licu, o poveste românească (2017, r: Ana Dumitrescu) și Țara moartă (2017, r: Radu Jude), cu un personaj care conține istorie, dar este și un consemnator al ei, lăsând în urmă o colecție impresionantă de imagini ale istoriei atât private, cât și oficiale. Fără să fie un film found footage sau un film-eseu care să chestioneze la nivel teoretic subiectele grande ale istoriei-memoriei-arhivei, portretul lui Ioan Agapi semnat de fiica sa merge pe o direcție concretă. 

Ce este o arhivă? Aceste mii și mii de cutii și cutiuțe pline de praf și atent etichetate împrăștiate prin toată casa lui Ioan Agapi.  Ce înseamnă? Păi, în primul rând, o bătaie de cap, căci trebuie toate cărate. De ce cărate? Căci Ioan Matei-Agapi trebuie să-și părăsească imobilul în care a locuit și activat profesional (ca profesor pentru Școala Populară de Arte) timp de peste treizeci de ani, deoarece cândva somptuosul Palat Braunstein va intra în renovare (pentru a deveni, în mod ironic, un centru cultural, după cum am aflat ulterior). 

O altă notă de ironie. În mijlocul conflictelor și litigiilor cu primăria Iașiului, Ioan Agapi este onorat de instituție, o expoziție + un titlu, numai o casă nu. Adică, sigur, și casă, dar dărăpănată, sau la marginea orașului, insalubră sau, pur și simplu, insuficient de mare pentru a depozita anii de celuloid care fac parte din Ioan Agapi, care sunt munca lui, moștenirea lui. 

Aceste imagini, această arhivă neprețuită (neprețuită și pentru că este, în mare parte, necunoscută) „joacă” de-a lungul filmului rolul conflictului, în același timp funcționând ca problematică principală. De-a lungul orei și un pic pe care se întinde Timebox, arhiva este discutată îndelung, dar nu la nivel teoretic sau conceptual (vezi Țara moartă), nici nu se referă la ea vreodată ca „arhivă”. Ci, efectiv, în modul demistificator și deloc elogios al lui „și ce facem cu toate astea?”. Luptătoarea înverșunată pentru arhiva Agapi, regizoarea de la Q&A, nu pare să aibă mult în comun cu figura disperată din film, care-și acuză tatăl de „tezaurizare” (o traducere liberă după hoarding). 

Sigur, arhiva în sine este doar un aspect al filmului. Nora Agapi, așa cum este probabil de așteptat, nu vorbește doar despre imagini, doar despre munca tatălui, nu rămâne tăcută pur și simplu în spatele camerei, observând dezastrul, corupția. Ci împunge, stârnește, izbucnește în multe dintre secvențe, lăsând loc în film pentru a-și negocia propria relație cu tatăl și moștenirea lui. Deja la a treia generație de fotografi (căci și bunicul Norei avea aceeași îndeletnicire), cei doi Agapi au mai multe momente în care își pun „camerele” în dialog. De la secvența în care acest lucru se întâmplă direct (fiica își filmează tatăl în timp ce tatăl face o panoramare de 360 care o conține și pe ea), până la filmări sau puncte de stație ale lui Agapi-tatăl, revizitate de Agapi-fiica. Într-un sens, acestea sunt cele mai emoționante momente ale filmului, această legătură în audio-vizual care vine să completeze relația lor tensionată din film. 

Turnulețul mult contestat pare câteodată un observator, Agapi însuși a surprins parade fastuoase de acolo și, acum, fiica sa filmează mall-uri douămiiste și mici magazinașe peste care se schimbă vremea, peste care ninge, plouă, și, în mijlocul cărora, Palatul Braunstein stă ca o relicvă uitată a unui timp trecut. Ioan Agapi și Palatul sunt, într-un sens, similari. Amândoi stând șubred în mijlocul Iașiului, ducându-și tăcut, dar anevoios, istoria. 

Cine este curios și dă un search rapid cu ce înseamnă Palatul Braunstein nu o să găsească mare lucru despre importanța istorică a clădirii – câteva date estimate despre când a fost ridicată (undeva la începutul secolului al XX-lea) și a legăturii sale cu Adolf Braunstein (un comerciant evreu). Ce o să găsească, în schimb,  sunt articole despre investiția în renovarea imobilului și diverse planuri (încă departe de a fi puse în practică) de funcționare a viitoarei clădiri. În curând va deveni un centru cultural, dedicat artelor plastice și vizuale, în special. Din această nouă istorie, Ioan-Matei Agapi nu pare să facă parte. Relegat într-un apartament de bloc, tot cu chirie, tot al primăriei, dar mult mai mic, mult mai puțin reprezentativ pentru unul dintre cei mai importanți oameni în consemnarea istoriei locale a Iașiului. 

Monica Lăzureanu-Gorgan, producătoarea filmului a menționat la Q&A că autoritățile ieșene, acest personaj amorf, dar malițios, acest cvasi-antagonist din documentar își continuă relația tensionată cu universul Agapi (tatăl, fiica, filmul), rămânând unul din puținele orașe (după un circuit festivalier de un an și ceva, și acum o lansare în săli) în care filmul nu rulează. 

Și este păcat. Documentarul este emoționant, complex, dar accesibil, Ioan Agapi șarmant și fascinant, iar implicațiile filmului extrem de relevante și importante. Mergeți de vedeți! Dacă nu sunteți convinși, puteți să mai citiți; și, într-un final, chiar poate intrați și donați. 

Alex Mircioi

Critic de film și teatru, cu niște experiență în zona producție de teatru. A scris și editat texte pentru Film Menu și Acoperișul de Sticlă, a colaborat cu mai multe publicații culturale precum AperiTIFF, Scena9, All About Romanian Cinema și Film. Iremediabil îndrăgostit de scriitoare și cineaste, întotdeauna are chef de un coming-of-age queer.