Fără să fiu câtuși de puțin familiarizat cu romanul lui Colson Whitehead, câștigător al Premiului Pulitzer, pornisem pe la jumătatea lunii trecute să citesc câteva recenzii, mai mult pe diagonală, despre adaptarea lui Barry Jenkins. Toate erau elogioase, remarcau – printre altele – o regie extraordinară, interpretări excepționale, c-ar fi tulburător, sfâșietor, solicitant; ba că te-ntoarce pe toate părțile, ba că te răscolește profund cu mare iscusință ș.a.m.d. S-a mers până într-acolo încât i s-a spus c-ar fi cea mai nouă capodoperă americană. Eram destul de sceptic, totuși – temerea mea era că voi avea să urmăresc o variantă extinsă a filmului lui Steve McQueen, 12 Years a Slave, din 2013 (triplu oscarizat). Altfel spus, teme precum suferința, umilința și supraviețuirea aveau să fie cuprinse într-un serial de 10 ore. Citisem și ascultasem și câteva interviuri cu regizorul Barry Jenkins, în care vorbea despre dorința lui de adaptare a cărții lui Whitehead sub forma unui serial, nu a unui lungmetraj. Alegerea pentru care a optat s-a dovedit deosebit de inspirată.

Nu e obligatoriu însă ca un serial/o miniserie să fie o soluție mai bună decât lungmetrajul. Exista riscul, adesea aflat în slujba celor mai bune intenții și energii, de a conferi unor acțiuni și unor spații în care se dezvoltă personajele mai mult timp decât ar fi fost nevoie. Mult prea mult timp uneori. Tendința de a remarca nivelul profund (?!) la care se dezvoltă un personaj sau altul într-un serial poate fi o capcană. O înțelegere mai bună a unor principii sau a unor intenții după care se ghidează un anumit personaj, cu tot ceea ce-l conduce înspre întreaga lui existență, nu se măsoară neapărat în timp. E foarte posibil să asistăm astfel la o prelungire inutilă a însăși existenței sale – prin diferite metode disperate adoptate de un serial, personajele astea se întind uneori mai mult decât le este plapuma. Dar Barry Jenkins știe exact prin ce etape trebuie să-și treacă personajele, astfel încât ceva nou și surprinzător e sădit mereu în reprezentarea lor. De fapt, mai tot serialul pare să-și construiască axa în jurul unei corespunzătoare elaborări a lor – aspect asupra căruia voi încerca să insist.

The Underground Railroad e, literalmente, un tren secret, construit sub pământ de generațiile de sclavi anterioare personajului central, Cora (Tsuo Mbedu). El face legătura cu alte state și servește ca mijloc rapid de evadare de sub dominația stăpânilor de sclavi dinaintea Războiului Civil. E întreținut de câțiva oameni albi binevoitori, care au grijă să rămână un secret foarte bine ascuns de vânătorii de sclavi și oamenii pentru care lucrează. Pentru aceștia din urmă e doar un mit. Toată suferința Corei și întreaga călătorie epică e strâns legată de această rețea, dar, mai ales, de tot ceea ce o așteaptă la fiecare coborâre.

Călătoria ei, sau mai bine spus fuga ei, începe din sudul profund al Statelor Unite, Georgia. Evadează de pe câmpurile de bumbac, lăsând niște victime-urmăritori în urmă, relevând treptat poate cea mai rușinoasă pată din istoria Americii. Ajunge împreună cu Caesar (Aaron Pierre) în Carolina de Sud – un aparent paradis, în care armonia rasială ascunde niște secrete teribile. Între timp, pe urmele lor pornise deja celebrul vânător de sclavi Ridgeway (Joel Edgerton), secondat de un copil-servitor de culoare, Homer (Chase Dillon) – un soi de variantă preadolescentă a bătrânului personaj interpretat de Samuel L. Jackson din filmul lui Tarantino, Django Unchained (2012). Ajunge singură în Carolina de Nord, în podul unor oameni în care se mai găsește o fetiță de culoare, o fugară și ea. Viața tuturor e pusă în pericol, iar intoleranța comunității față de sclavi și apărătorii lor se încheie în final într-un mod brutal. Serialul se mai abate de câteva ori de la cronologia narațiunii; zăbovește în episoade mai scurte de o oră asupra adolescenței lui Ridgeway (eșecul său de a fi considerat un fiu bun de către tatăl interpretat de Peter Mullan constituie suma alegerilor pe care a ajuns să le facă), asupra misterioasei evadări – și dispariții – a mamei lui Cora, Mabel (Sheila Atim), și asupra poveștii fetiței din pod. În tot acest timp, peripețiile nefericite ale Corei continuă. Ajunge în Indiana, într-un loc idilic – unul în care oamenii de culoare cultivă viță de vie, sunt liberi și trăiesc după propriul lor set de reguli. Pare să-și găsească în sfârșit liniștea, ba chiar să se reîndrăgostească, dar haosul revine.

E de-a dreptul cutremurător de asistat la toata fuga asta a ei. Nu are o clipă de liniște, cu Ridgeway și cu micuțul sinistru știutor de carte aflați încontinuu pe urmele lăsate în spate. E mereu suspicioasă și cu ochii-n patru. Nu are încredere în nimeni și e sfâșietor de privit toată dorința ei de-a supraviețui, alergând neîncetat. Barry Jenkins reușește ceva extraordinar cu personajul ei, că tot menționam mai sus capacitatea de a aduce nuanțe diferite unui personaj pe care îl ai mereu în obiectiv. Sigur că munca lui este ajutată și de o magnifică interpretare venită din partea lui Thuso Mbedu. Limbajul ei corporal e mereu schimbător, deseori e surprinsă într-o postură umilă, cu umerii lăsați și privirea în pământ. E o temătoare și-o supusă. În alte rânduri, în alte împrejurări (în special când nu este îmbrăcată în trențe), zâmbește, râde, flirtează și comunică cu siguranța unui om stăpân pe sine – doar pentru ca starea ei de alertă să mai revină uneori, amintindu-i, de fapt, că nu-și permite să lase garda jos. Jenkins e mereu acolo să evidențieze asta; atenția lui e mereu îndreptată spre astfel de schimbări, încadrate conform distanței de la care sunt filmate unele scene. Pe de altă parte, dar mai ales pe același filon caracterologic, Ridgeway e un personaj cel puțin la fel de complex. Pare inițial cusut cu ață albă, e unidimensional și are un singur scop: acela de a o aduce înapoi pe Cora proprietarului de drept. Dar tocmai când țelul lui n-ar putea fi mai precis decât este, serialul îi dedică un monolog, într-o cârciumă, în care Jenkins se oprește asupra motivelor pentru care un om Ridgeway face ceea ce face. Ce-l îndeamnă să ducă o existență detestabilă, de ce e hulit de familie și de toți oamenii de culoare, născuți liberi sau sclavi fugari? Jenkins îi dă dreptul la replică, și încă într-un mod zguduitor, înclinând pentru o clipă balanța în favoarea lui (experimentatul actor Joel Edgerton e magistral în scena asta). Serialul aproape că ne poate păcăli, cel puțin pe parcursul a trei episoade, astfel încât să fim poate mai îngrijorați de traumele și soarta vânătorului de sclavi decât de goana spre supraviețuire a Corei. Până într-acolo merge Jenkins – transformă, pe alocuri, amenințarea în empatie. Curajul lui este extrem și debusolează, dar sprijină existența unor personaje nu doar printr-o continuă schimbare vizavi de ele însele, ci și a felului în care unele se raportează uneori la celelalte. De asemenea, și obiectivele felurite prin care le privim aici atrag după ele o perspectivă mai largă asupra unor factori ce declanșează împrejurări speciale.

Ar putea exista teama ca serialul lui Jenkins să fie ceva ce s-a mai făcut. Au apărut recent și alte seriale care discută poveștile teribile prin care afro-americanii au trecut de-a lungul istoriei – îmi vine în minte la fel de proaspătul serial Them, ceva ce-ar fi părut zămislirea minții lui Jordan Peele, dar nu e ca și cum asta l-ar fi ajutat cumva. Sau inutilul Lovecraft Country. Pe lângă ele, atât de multe au ratat doar pentru ca The Underground Railroad să iasă câștigător. E copleșitor, asta pentru că lui Jenkins i-a păsat cu adevărat. E mai mult decât spune povestea, mai mult decât tot ce-ar fi putut visa vreodată să facă Steve McQueen. Și este disponibil integral pe Amazon Prime.

Sebastian M. Ceolca

Critic de film din 2008, cinefil – de la patru ani. Fost redactor la platforma culturală ART7 și fost programator al secțiunii lunare intitulată Sâmbăta Groazei, din cadrul programului Cinematecii Române. Scrie cronică de film și de festival pe unde se poate și pe unde este invitat. Iubește pisicile, ca majoritatea oamenilor, e ornitolog amator și preferă oricând un film horror bun din anii ’80 în detrimentul unei drame hollywoodiene multipremiate.