The Smashing Machine – C-așa vrea mușchii mei

7 octombrie, 2025

În The Smashing Machine, Dwayne „The Rock” Johnson joacă un luptător de MMA prins între căsnicie, adicții, carieră. Filmul îl urmărește încercând, cu pectoralii săi caricatural de sculptați și venele proeminente, să țină toate firele vieții sale laolaltă fără să facă implozie.

The Smashing Machine este un fragment din biografia lui Mark Kerr, unul dintre pionierii MMA-ului. Este, simultan și inevitabil, și un film despre The Rock jucându-l pe Mark Kerr. Regizorul filmului, Benny Safdie, care în trecut s-a tot amuzat reșapând, alături de fratele său Josh, staruri hollywoodiene fie intrate într-un con de umbră, fie cantonate unor genuri clare – Robert Pattinson în rolul unui hoț blond-platinat fugărit de poliție prin New York-ul electric-nocturn în Good Time (2017), sau Adam Sandler pe post de cartofor fugărit de cămătari prin New York-ul electric-diurn în Uncut Gems (2019) – comite aici revamping-ul cel mai spumos de până acum. Când, la un moment dat, protagonistul apare ras în cap – el care până atunci arbora mici cârlionți bruneți –, efectul e de gag pur, dată fiind opțiunea actoricească a filmului. În pielea personajului, The Rock zâmbește cu dinții săi extra-albi, iar Safdie ne lasă să savurăm momentul, ca atunci când Kramer dădea buzna în odaia din Seinfeld, truc autonom salutat de fiecare dată cu aplauze din partea publicului. Lucrătura începe astfel să penduleze instabil între personajul său ficționalizat-dar-existent și actorul său în-carne-și-oase-dar-dedublat. Ultima secvență a filmului ni-l arată pe Kerr-cel-real făcându-și cumpărăturile la supermarket: ieșit din încrengătura de documentar înscenat și ficțiune reală, filmul prinde atunci să se încarce cu o nouă vulnerabilitate, pe măsura acestui om surprins fără plasă de siguranță, mergând fragil, cu povara vechilor lupte ascunsă sub cămașă.

Cine altcineva să vadă potențialul de semizeu tragic al Americii pitit după pachetele de mușchi ale lui The Rock, dacă nu Benny Safdie, acest creator cu instinct pop-pervers pentru deturnări hiper cinefile? Împreună cu fratele sau, Benny părea să respire un coolism tipic new-yorkez branșat la șmecheria scorsese-iană șaptezecistă, ca și la sunetul post-industrial al unui prezent plin de tripuri accesibile la orice colț de stradă. Mai recent, omul a co-autorat The Curse (2023), serialul-hit marca Nathan Fielder, cu care și-a demonsrat capacitățile non-neglijabile de satirist al lumii „bune”. Adaugă la asta diverse roluri episodice prin filme care mai de care – de la memorabilul pacient al clinicii psihiatrice din Good Time la serioasa prezență din Oppenheimer (2023) – și obții un talent multi-lateral dezvoltat. Care, din păcate, luminează The Smashing Machine, un film prea comme il faut, cel mult intermitent.

Căci, în afară de ruptura pur documentară din final, trebuie spus că Safdie – producător, scenarist, monteur, regizor al filmului – nu excelează în găselnițe. Știm, de pildă, că wrestlerul protagonist s-a tuns chel și și-a lăsat barbișon și în realitate, nu doar de dragul plasării produsului „The Rock”. Știm asta din documentarul realizat în 2002 de John Hyams, meseriaș de rang inferior la Hollywood, prezent pe post de consultant în acest proiect – documentar intitulat, surprize-surprize, The Smashing Machine. Ajunge să aruncăm un ochi grăbit peste imaginile DV ale acelui film pentru a înțelege că The Smashing Machine-ficțiunea reambalează aceleași evenimente deja descrise acolo: luptele cu coloșii din ring și cu seringile din baie ale lui Kerr, excursile numeroase în Japonia, acolo unde se bătea cu diverși body-buildați în înfruntări publicitare etc. Până și relația cu partenera sa Dawn (Emily Blunt), sau momentul supradozei și al trezirii în patul de spital, cu fața bumbăcită și spiritul încă alert, sunt incluse în documentar.

Cadru din „The Smashing Machine”

Munca regizorului devine, astfel, esențialmente una de imitare a suprafețelor, texturilor, artefactelor epocii – precum și un remake obsesiv, aproape 1 la 1 față de documentarul lui Hyams. Petrecut între 1997 și 2000, filmul îi permite lui Safdie etalarea expertă a unei sensibilități Y2K alcătuite din TV-uri cu tub catodic, globetrotter-ism și kitsch-ificare pe repede-înainte a culturii sportive. Personajul jucat de The Rock reprezintă apostolul acestui soft power american, un inocent cu inimă mare prins într-un flux de energii contrare, un exemplu de masculinitate care își afirmă natura cu atât mai paranoică cu cât ține să se blindeze în spatele unor bicepși și pectorali ridicol de umflați. Safdie pune de la el destulă tensiune interumană – prietenul său Coleman (jucat frumos de luptătorul MMA Ryan Bader) e totodată un rival, în timp ce grijulia sa parteneră este în același timp și o încurcă-lume –, iar camera zdruncinată de zoom-uri preia din aerul amestecat de sitcom, show business, transmisiune sportivă și intimisme încurajate de aparatura video: imaginea se scaldă, cu alte cuvinte, în acest bruiaj televizualo-cinematic care face din începutul mileniului o epocă a mostrelor digitale urâte, precare, dar încărcate de nostalgie. Documentarul însă deja lucra cu această latură trashy a imaginilor și a vieților captive înăuntrul lor – starlete japoneze luminate de proiectoare, adidași aruncați pe podea – și, tocmai pentru că se ținea mai aproape de realitatea imediată a lui Kerr, rămâne de preferat ficțiunii.

Ce caută un asemenea film pe ecranele noastre astăzi? Întrebarea merită pusă în contextul celei de-a doua veniri a lui Trump, altminteri un ins deloc străin de lumea wrestlingului – nu se putea să nu găsească o plăcere în aceste bătăi masculinist-factice –, care a reinstaurat valori reacționare legate de turbo-bărbăție, auto-antreprenoriat și transformare a vieții în spectacol neîntrerupt: adică exact ceea ce MMA-ul, cu regulile sale violente și senzaționaliste, a întruchipat din prima clipă. În plus, un alt film recent, The Iron Claw (Sean Durkin, 2023), ipostazia cultura gonflată – în toate sensurile – a wrestlingului prin poziționarea sa sub zodia hybris-ului: fatalismul degajat din povestea aceasta, la rândul său inspirată din realitate, sfârșea prin a face din sportul respectiv un sinonim aproape perfect pentru „America”.

Safdie e implicat dincolo de un prim plan simbolic: el filmează MMA-ul cu pasiune, cu tandrețe de fan, nu doar ca o metaforă dispensabilă în numele unui sens mai mare. În același timp, omul simte o poveste bună acolo unde e cazul. Fără a evita cu totul clișeistica curbă a extazului, agoniei și redempțiunii finale, el transformă The Smashing Machine într-o afacere de dramaturgie. Aidoma reperului său imuabil din Raging Bull (1980), protagonistul nostru încasează pumni și picioare în ring tocmai fiindcă nu știe să comunice, să își elibereze altfel dracii. Pilda filmului, în mod previzibil, e că acești uriași aproape parodici sunt ca de cristal: trebuie mânuiți cu mare delicatețe. Într-o secvență frumoasă și străvezie desfășurată într-un parc de distracții, iubita protagonistuluimerge să experimenteze o centrifugă brutală, lipindu-se de peretele rotitor până ce îi ies ochii din cap – în timp ce el, rămas pe margine din cauza stomacului sensibil, alege să se dea într-un carusel cu căluți. Safdie nu va fi urmărit altceva, tot figurând antrenamentele și durerile acestui munte de om, decât să îi dibuie copilul din el.

The Smashing Machine rulează în cinematografe din 3 octombrie.