Mută-ți cuibul!

9 Iulie 2021

Noul film al lui Sean Durkin arată adevăratele fețe ale oamenilor și spune lucrurilor pe nume, iar neînțelegerile și nesiguranțele, adesea umbrite de aparențe, ies la iveală. Cuibul (The Nest) se interesează de interacțiunile dintre membrii unei familii și pune accent pe procesele psihologice declanșate de schimbările care se produc odată cu mutarea acesteia în Anglia.

Rory O’Hara (Jude Law), tată protector și soț iubitor, dar nu într-atât de charismatic într-ale afacerilor, își încearcă încă o dată norocul antreprenorial în țara natală, motiv pentru care, vrând să se asigure că ai lui or să-l urmeze, își înduplecă soția (Carrie Coon în rolul lui Allison, poreclită Al) și-și farmecă copiii (pe Samantha și Benjamin) cu promisiuni. Tot ce vor găsi odată ajunși acolo – un conac imens, situat în afara Londrei, pe un teren la fel de mare, o școală excelentă, tot și toate vor fi perfecte. O astfel de plecare presupune din capul locului reafirmarea lui Rory în peisajul afacerist londonez, pe care-l părăsise de mai bine de un deceniu. Suntem în anii ‘80, perioadă în care piața engleză se află într-un punct mort, așa că ce are el de făcut pentru a-și asigura succesul ca antreprenor este să-și convingă șeful de reușita unui plan de afaceri. Zis și făcut. Dacă Rory O’Hara este într-adevăr capabil să construiască ceva de la zero, e dificil de spus. Cert este, însă, că puterea lui de persuasiune pare a fi un atuu pentru o bună bucată de timp. În speță, atunci când își vizitează mama după atâția ani, Rory încearcă să o convingă că revenirea ei în viața sa ar fi foarte importantă. Deși lucrurile încep să stagneze și chiar s-o ia în jos, aparența de self-made man de care ține cu dinții îi dă impresia că acum, mai mult ca niciodată, este în sfârșit vrednic să i se prezinte mamei. Poate printre cele mai frapante momente din film este cel în care Rory, cufundat în gânduri pe bancheta din spate a unui taxi, este întrebat de șofer cu ce se ocupă. Răspunsul, și anume acela că tot ce face este să se pretindă bogat, ar putea fi interpretat drept cheie de lectură la această persuasiune la care tot apelează în zadar, nereușind să se convingă nici măcar pe sine că (nu) este cine și-ar dori să fie.

În opoziție cu el, care persistă în acest joc absurd de automistificare, o vedem pe Allison, care învață despre sine că nu se mai poate da drept altcineva fără să-și pună adevărata personalitate sub preș. Odată ajunsă în Anglia, Al, deunăzi un personaj proteic, cu o ocupație care-i dădea sens în viață, se lasă consumată și depersonalizată de împrejurimi și împrejurări până la alienare.

films_in_frame_the_nest

Deși departe de a fi feminist, Durkin încearcă să-i dea credit (și libertate de exprimare) lui Al. Rory a tras-o pe după el la Londra, i-a dat acces la o lume materială pe care pare-se că el și-o dorea mai mult, a luat-o cu el la dineuri insipide doar-doar pentru a da impresia acelui cuplu aflat la poalele succesului; rezilientă, femeia i-a ținut piept cât a putut. Pe măsură ce se pierde pe sine, aceasta își (re)descoperă soțul. În vremuri grele, tarele tuturor devin mai ușor de sesizat. Mai ales ale lui, care are potențial de țap ispășitor pentru tot ce se întâmplă familiei. Pe măsură ce vede alte fațete ale personalității lui Rory, Allison devine conștientă de cine este ea cu adevărat. Alege să i se adreseze soțului așa cum merită și așa cum simte ea nevoia (expediindu-l cu fuck yourself-uri chiar revigorante în contextul dramelor de familie), renunță la blana scumpă, la maniere și la small talk (întrebată, la masă, cu ce se ocupă, femeia răspunde fără a-i păsa de reacțiile ulterioare: „Lucrez la o fermă. Adun rahatul cu lopata dintr-o cocină de porci.”) Dintre ei doi, doar ea este dispusă să-și devoaleze originile modeste și să înceteze să mai pretindă că tot ce-i aparține este un dat firesc, și nu doar ceva obținut la întretăierea dintre momentul și locul potrivit.

Vorbind de loc, casa gigantescă (cu greu și-o permit, de fapt) este toposul care, la fel ca Hotelul Overlook din The Shining, adună energii negative pe care le proiectează în locatarii săi. Astfel că această moară „cu noroc” a familiei O’Hara, investită inițial cu rolul de a-i face (sau, mai ales, de a-l face pe Rory) să se simtă parte a burgheziei londoneze, creează diviziune în ceea ce se dorește a fi unitate. Părinții și copiii ajung să se înstrăineze unii de alții și să nu se mai recunoască pe sine înșiși. Pe teritoriul izolat al conacului, fiecare ajunge să trăiască o dramă proprie. Dinamismul din primele secvențe se pierde treptat, iar ritmul vieții celor patru ajunge diform. Blocajul scriitoricesc trăit de Jack (protagonistul din The Shining) este echivalentul aceluia pe care tatăl îl suferă în afaceri. Pe post de liant și cumva menținând voia bună, în cele câteva secvențe dinamice reprezentând viața lor în SUA, Rory este cel care-și duce copiii la școală și se joacă cu ei. Încă nu-l vedem ajuns la stadiul de pater familias distant, mult prea ocupat cu munca. Al își vedea de lecțiile de echitație, iar Sam nu o luase încă pe panta petrecerilor adolescentine. Și, deși narațiunea nu include spații interzise (de tipul Room 237), iar Durkin se ține departe de fantasy (și exclude aparițiile halucinante pe care le-am regăsi în filmul lui Kubrick), sentimentul de exasperare soră cu nebunia este același pentru toți cei din familia O’Hara și se aseamănă cu cel trăit de protagoniștii din The Shining.

În Cuibul, suspansul se construiește mai lent ca de obicei. Întrebarea care te face să vezi filmul până la final, născută din tensiunea care se tot acumulează, nu este „Oare o vor scoate la capăt?”, ci „Cât o mai pot duce în felul ăsta?”. Luăm parte, așadar, la disperare, dar și la catharsis, adesea de pe poziții diferite, căci camera ba privește acțiunea în ansamblul ei, ba îi respiră în ceafă personajului, iar zoom-in-urile (într-un tempo domol) ne ajută să digerăm informația mai bine și să putem pune momentele cap la cap, mai ales că rareori îi vedem pe toți cei patru O’Hara împreună. Un astfel de moment este scena de final – pentru prima oară după mult timp, avem parte de o gură de aer, așa cum vestea plecării părea că ar fi la începutul filmului.

Drama îi urmărește și îi leagă pe cei patru protagoniști în noul lungmetraj regizat de Sean Durkin. Prin franchețea dialogului și prin felul în care sunt cusuți și descusuți protagoniștii (în special Rory și Allison) și lumea în care se învârt, Durkin pune pe picioare un cuplu ca Bonnie și Clyde pe cale să-nceapă o nouă viață întruchipat de Coon și Law, care se împletesc perfect pentru scurt timp, pentru ca mai apoi, când lucrurile încep să meargă prost, să se privească cu un dispreț pe care nu-l regretă.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de

Petrei Torsan, studentă la Filmologie, îi place să scrie despre și să lucreze pentru film. Mentori spirituali i-au fost și continuă să-i fie David Bowie, Anaïs Nin și Jonas Mekas în egală măsură.