The Naked Gun. Comedii cu explozie întârziată
De ceva timp, există o senzație vagă că nu se mai fac comedii ca odinioară. Fiecare are în minte un film din tinerețea lui pe care-l consideră un reper în materie de umor cu care producțiile de azi n-au ținut pasul. Explicații ar fi, nu de asta ducem lipsă. Cred că principala ține de faptul că genul comedic e unul, hmm, riscant. Nu sunt dintre cei care spun că-n ziua de azi nu mai poți să glumești despre nimic, doar că a scoate umor din unele teme implică niște cerințe mai greu de îndeplinit. Dincolo de dimensiunea morală, a ști ce se cade și ce nu se cade a fi spus e un limbaj în sine, pe care trebuie să-l stăpânești. Un limbaj căruia trebuie să-i înțelegi toate subtilitățile. Pune un scenarist format în anii ’80 să scrie glume despre sex și relații și abia asta o să fie comedia.
Comedia e un gen relativ perisabil. Chiar dacă o comedie nu oripilează pe nimeni acum, poate că o s-o facă pe viitor, când percepțiile noastre se vor fi schimbat. Un serial ca How I Met Your Mother (2005-2014) ar fi imposibil de făcut în zilele noastre nu pentru că lumea și-a pierdut simțul umorului și nu mai știe să aprecieze o poantă bună, ci din cauză că unele comportamente ale personajelor, deși prezentate ca normale, sunt oribile prin lentila prezentului. Vorbim despre homofobie, definiții laxe ale consensului, glume despre persoane supraponderale. Discursul public presupune o negociere continuă a felului în care e împărțită responsabilitatea morală. Nu știm ce-o să facă peste câțiva ani ca un film să cadă în dizgrație. Iar în unele cazuri nici măcar nu e nevoie de mulți ani. Ajunge intervalul dintre momentul în care începe producția și lansarea lui în cinematografe.
Umorul continuă să existe în cinema, ar fi absurd să fie altfel. Totuși, comedia apare de multe ori ca element secundar în filme care se identifică altcumva: filme de acțiune, filme cu supereroi sau chiar body horror-uri ca The Substance. În rest, genul și-a pierdut din prestigiul pe care-l avea odată și își duce viața discret, supraviețuind prin resursele reduse pe care le cere.
În contextul ăsta, noul The Naked Gun (Un polițist cu explozie întârziată) e un animal ciudat. Nu doar că e o comedie, dar e acea formă extremă de comedie care cu greu mai poate să fie și altceva: parodia. Parodia e într-o măsură atât de mare comedie încât abia dacă are o poveste. Personajele nu sunt oameni de care să te atașezi, ci automate cu aparență umană, care-și etalează încontinuu mecanismul simplu de funcționare. Drama protagonistului Frank Drebin Jr. (Liam Neeson), care-i îndurerat după moartea soției, nu e pusă acolo ca să-l umanizeze, ci ca o referință la alți detectivi blazați din filmele de gen.
E genul de comedie pentru care mergi la cinema nu datorită marketingul sau pentru că te-a convins trailerul, ci pentru că un prieten ți-a spus că a râs, iar acum vrei și tu.
Bun, The Naked Gun e o comedie pură, dar mai e și altceva: parte dintr-o franciză veche de decenii, care în anii ’80 și ’90 a dat un serial (scurt, ce-i drept) și trei filme, centrate în jurul detectivului inept Frank Drebin (Leslie Nielsen). Poate că acum nu mai e moda comediilor, dar filmele care-s parte dintr-o franciză sunt clar la ele acasă. Totuși, The Naked Gun e, poate, cea mai neverosimilă serie pe care s-o trezești la viață. Ce să-i aducă pe spectatori la cinema? Nostalgia? E, practic, un produs cultural care există datorită detașării emoționale. Parodia, ca gen care demască și ironizează niște automatisme, e cea mai bună ilustrare a principiului bergsonian de râs ca sesizare a mecanicului grefat pe viu, care cere o distanțare emoțională, poate chiar o dezumanizare a țintei lui. E greu să fii nostalgic după ceva ce-ți interzice conexiunea emoțională de la bun început.
Și totuși, noul Naked Gun există și o face cu succes. La două săptămâni de la lansare e pe plus cu încasările și, mai important decât orice, lumea îl apreciază. E genul de comedie pentru care mergi la cinema nu datorită marketingul sau pentru că te-a convins trailerul, ci pentru că un prieten ți-a spus că a râs, iar acum vrei și tu. Rețeta e simplă și-a mai fost aplicată și la celelalte filme din serie: glumele sunt bune, vin într-o succesiune rapidă și-s livrate de un actor care, nefiind de comedie, își păstrează o gravitate parcă din altă lume. Liam Neeson, la fel ca Leslie Nielsen înainte să fie distribuit în Airplane! (care i-a deschis larg ușa cinemaului-parodie), e cunoscut pentru filme de acțiune, o figură taciturnă și stoică pentru care râsul și bucuria sunt niște animale mitologice. Neeson face un Frank Drebin Jr. excelent, doar că Nielsen avea ceva în plus față de succesorul lui. Întâmplător, noi, românii, ne găsim într-o poziție privilegiată să punem degetul pe rană și să identificăm avantajul umoristic al actorului care-l interpreta pe vremuri pe Drebin: Leslie Nielsen e un Petre Daia agil și atletic. Privirea lui nu e doar imperturbabilă și decisă, ea are și-o sclipire care-l plasează în zona nefirescului, poate chiar a nebuniei. În popor i se mai zice și uitătură.
Există, însă, și plusuri față de vechile filme din serie. Ritmul acțiunii și gagurile sunt adaptate la economia atenției din zilele noastre. Pare acum de pe altă planetă acea lungă scenă de baseball din primul film, când Frank Drebin împiedică asasinarea reginei Elisabeta a II-a. Amuzantă, nu zic, și elaborat construită, dar mai puțin capabilă să păstreze lipit de ecrane publicul din ziua de azi, mai ales dacă acel public n-are o apetență deosebită pentru baseball sau măcar o familiaritate elementară cu acest sport.
În măsura în care are o poveste, noul The Naked Gun îl pune pe Drebin să investigheze moartea misterioasă a unui programator care lucra pentru un constructor de mașini electrice cu pilot automat. Pe parcurs, ajunge să o cunoască și pe sora programatorului, jucată de Pamela Anderson. Alături de ea trăiește nu doar o poveste de dragoste, ci și niște momente domestice care, văzute prin umbrele pe care le proiectează pe o perdea, par niște intense scene de sex care trec în zona zoofiliei. Nu putea să lipsească dintr-o parodie clasică tocmai genul ăsta de confuzie. E ca și cum, într-o scenetă cu Stela și Arșinel, cei doi ar ști de la bun început despre ce vorbesc.
În rest, plotul și investigația sunt ultimele lucruri care contează. E vorba doar de niște pretexte pentru a mai executa niște gaguri și a ne face conștienți de tropii filmelor de gen. Atunci când i se înscenează comiterea unui omor, Drebin găsește un mesaj pe care scrie să ia în mână arma crimei și să se înregistreze spunând: „Eu am făcut-o.” Evident că el urmează ambele indicații. Într-un film în care conexiunile cauzale funcționează așa, e clar că nu pentru poveste te uiți. Singurele lucruri care contează sunt masa densă de poante, care curbează continuumul spațiu-timp pentru a denatura legile fizicii ca să facă loc pentru și mai multe glume, și micile adieri care vin de-afară, de la spiritul acestor timpuri. De exemplu, principalul antagonist e un fel de Elon Musk, doar că poate mai puțin dement, personajul Pamelei Anderson e o autoare de romane true crime bazate pe povești fictive inventate de ea, iar poliția e, ca-n viață, abuzivă și rasistă.
Filmul e binevenit și merită văzut. E o bună ocazie, pentru adulții viitorului, să spună și ei că nu se mai fac comedii ca altădată.
Dan Panaet
Nume film
The Naked Gun
Regizor/ Scenarist
Akiva Schaffer / Dan Gregor, Doug Mand, Akiva Schaffer
Actori
Liam Neeson, Pamela Anderson
Țară de producție
SUA
An
2025
Distribuit de
Ro Image 2000
Dan Panaet
[:ro]
[:]
