În vara lui 2020, Internetul arăta ca o câmpie pârjolită de răzeși în calea armatelor sultanului. Pe fondul tuturor crizelor suprapuse de pandemie, efectele ei secundare (teoriile conspirației intrate în discursul mainstream, ascensiunea extremei drepte și a fascismului vopsit, lupta împotriva tuturor sperietorilor intrate sub umbrela woke) și a indignării generale față de tot și orice, continuarea la The Last of Us (joc video de mare succes produs de Naughty Dog, apărut inițial pe Playstation 3 în 2013), venea să verse sare pe rana imaginară a tuturor celor care n-aveau nimic altceva de făcut decât să stea în casă, cu controllerul în mână.

Timing-ul era impecabil – The Last Of us Part II promitea întoarcerea la lumea dată peste cap de zombies infecția cu o ciupercă pentru care nu există leac, și la cei doi supraviețuitori de care se atașase o generație întreagă de gameri: Joel (protagonistul controlat de jucător în cea mai mare parte a timpului în jocul anterior, un bărbat de vârsta a doua împovărat de traume, desprins parcă din western-urile lui Cormac McCarthy) și Ellie (fata de 19 ani, imună, deci singura speranță a umanității cu care Joel leagă o legătură indestructibilă). După câteva ore de gameplay însă, fanilor jocului li s-a dat una în cap cu un obiect contondent. 

Fast forward în 2023. HBO ecranizează primul joc, cu zaddy Pedro Pascal (care duce pe umeri tot Hollywood-ul, zilele astea) și Bella Ramsey, rupând gura târgului cu o adaptare fidelă, responsabilă față de fani, care păstrează intact lucrul care face din ecranizarea unui joc video o întreprindere dificilă: să transforme vizionarea unui serial într-o activitate participativă, lucrând mult la personaje și atașamentul lor cu spectatorii. Până la ultimul episod al sezonului, în care Joel/jucătorul îneacă un spital din Seattle într-o baie de sânge, alegând să o salveze pe Ellie în locul întregii omeniri (căci procedura de creare a antidotului ar fi omorât-o) milioanele de telespectatori sunt aduși, meticulos, în tabăra lui. Mai ales dacă faci parte dintre cei care oricum nu cred în vaccinuri (sper că nu), decizia lui Joel, văzută exclusiv ca dovadă de eroism, e no-brainer.

N-am să fac pe avocatul ambelor părți. The Last of Us Part II e jocul meu video preferat tocmai pentru că nu e un sequel interesat de împlinirea așteptărilor; nu e nici un joc role-playing, despre alegeri – căci cei de la Naughty Dog le fac pe toate pentru noi – ci unul despre consecințe. Neil Druckmann (co-scenarist, regizor, CEO) îi pune pe jucător să interacționeze într-un mod cu totul nou cu un software: în debutul jocului, Joel este omorât cu o crosă de golf, într-un gest de violență extremă, de Abby, fiica unui doctor pe care îl ucisese în misiunea de salvare a lui Ellie, după care ni se pune, la propriu, arma în mână și ni se cere să jucăm cu/ca Abby, persoana pe care o urâm cel mai mult în momentul acela. Pe parcursul următoarelor 20 de ore, vom intra, alternativ, în pielea uneia dintre cele două protagoniste – scenariul e structurat pe tiparul catch and release al filmelor ce au ca motor răzbunarea – și vom fi puși în situația de a empatiza cu fiecare. În mod normal, undeva, pe parcurs, (suntem manipulați să) ni se ia de la atâta violență.

Nu e o realizare tocmai radicală să te întrebi dacă nu cumva eroul lumii tale e personajul negativ al vieții altcuiva, însă rămâne o alegere ofertantă, totodată deosebit de riscantă și polarizantă – având în vedere toxicitatea și fanatismul unei părți mici, dar vocale a fandom-ului jocurilor pe calculator, și costurile imense înghițite de o producție AAA; în locul unui third person shooter cu misiunea de evadare-din-realitate, cei de la Naughty Dog au livrat o poveste despre bucla nesfârșită și redundantă a violenței răzbunării, pe care unii l-au perceput drept misery porn, un exercițiu de (auto)tortură prea greu de dus până la capăt. Așadar, mai aproape de Breaking The Waves decât de First Blood Part II.

Sezonul al doilea al serialului ecranizează, de toți banii, prima jumătate a jocului. La cinci ani după evenimentele din Seattle, Ellie și Joel trăiesc în Jackson, un refugiu idilic din nordul fostelor State Unite. Inevitabil, povestea ajunge la același punct de cotitură, iar creatorii Craig Mazin (Chernobyl) și Druckmann redeschid rana. Datele problemei sunt asemănătoare cele din joc, cu o diferență – motivația lui Abby este clarificată înainte de întâlnirea cu Joel, atenuând o parte din șoc. Scenariștii trebuie să lucreze intens la o așezare cât mai echilibrată a pieselor, având în vedere că spectatorii vor avea de așteptat cel puțin un an pentru a afla deznodământul – o mare vulnerabilitate pe care nu sunt sigur că realizatorii o pot neutraliza.

Formatul de serial de televiziune are un mare avantaj, în fața jocurilor video care, atunci când au ambiții narative mari,  se lovesc mereu de tavanul disonanței între conținutul tematic și gameplay, iar The Last of Us Part II nu face excepție.  Prin definiție, avatarul jucătorului, fie el Ellie, Abby sau Joel, va cauza moartea a sute de oameni și va muri de multe ori, fără prea multe procese de conștiință, apoi va porni din nou de la cel mai recent checkpoint (unul dintre motivele pentru care multă lume nu ia în serios gaming-ul ca formă de artă). 

Ca reacție la plângerea fanilor că primul sezon avea prea puțini infectați, dar și pentru a le oferi puțină consolare pentru destinul brutal al lui Joel, al doilea episod pune în scenă cu aplomb o invazie în toată regula asupra orașului Jackson – cu runners, bloaters, și alte stări de recombinare genetică ce vor fi familiare fanilor.

Asta submina întrucâtva demersul celor de la Naughty Dog de a chestiona consecințele unui act pe care jucătorul îl făcuse inconștient, deci neasumat, în jocul precedent (deși există masochiști care joacă și termină jocurile astea cu opțiunea de permanent death activată). Spectatorul are, in teorie, privilegiul unei priviri de ansamblu.

Spectacolul nu se pierde deloc pe drum, în procesul de adaptare. Ca reacție la plângerea fanilor că primul sezon avea prea puțini infectați, dar și pentru a le oferi puțină consolare pentru destinul brutal al lui Joel, al doilea episod (regizat de Mark Mylod, Succession, Game Of Thrones) pune în scenă cu aplomb o invazie în toată regula asupra orașului Jackson (refugiu în care supraviețuitorii trăiau în relativă normalitate) – cu runners, bloaters, și alte stări de recombinare genetică ce vor fi familiare fanilor – încordare a mușchilor care bifează expert rețetarul de post-apocalipsă zombie. Dintr-o serie pe alocuri prea tributară narativ unui subgen al filmului horror perimat prin repetiție, The Last of Us se clasicizează, devenind un model pentru producții viitoare – vezi 28 Years Later.

Kaitlyn Dever (excelentă în explorarea unui alt tip de vulnerabilitate, în Unbelievable) are mult curaj să preia rolul lui Abby (un personaj cu statură masivă în joc, minionă și aparent fragilă în serial, în oglindă cu Ellie – cei de la Naughty Dog iubesc simetriile) de la o actriță (Laura Bailey) care fusese expusă la amenințări cu moartea și bullying abject. Rămâne de văzut dacă va avea la fel de mult spațiu ca Bella Ramsey să își dezvolte personajul, pentru că personajul ei lipsește cu desăvârșire din al treilea episod. Oricum, indiferent de ce parte a baricadei te afli – live and let live (direcția în care te împinge scenariul),  team Abby (minoritară) sau team Ellie (covârșitoare) – The Last of Us îi va supraviețui lui Pedro Pascal, pentru că are calitatea de a se insinua în discursul public și de a pune pe masă dileme complicate, legate de relația omului cu violența, vină și iertare.

Sezonul al doilea din The Last of Us se vede la HBO și pe Max, săptămânal, din 14 aprilie.

Citește și cronica la primului sezon The Last of Us.

Dragoș Marin

Dragoș Marin a publicat articole și cronică de film pe filmreporter.ro și a colaborat la diferite festivaluri de specialitate și emisiuni TV. În viața de zi cu zi e manager de proiect, dar continuă să fie conectat la cultura pop și scrie când are ceva de zis.