Netflix a lansat recent un nou film în care a investit foarte mult. E tipul de proiect prin care platforma caută să se racordeze la unele curente cinematografic-culturale mainstream actuale şi să demonstreze că poate rivaliza cu marile case de producţie clasice americane. Filmul e, totodată, o copie sau o replică ce-şi doreşte să atingă nivelul originalului sau al originalelor.

The Gray Man este un crime thriller convenţional, dar asta nu înseamnă că nu poate fi privit prin filtrul mizei sale măreţe, fiind cel mai scump film realizat de platformă, undeva la 200 de milioane de dolari. Cu atât mai mult cu cât e cunoscut faptul că Netflix trece printr-un moment în care încasările nu mai cresc ca înainte, iar tot mai multe alte servicii de streaming îi suflă în ceafă. Jeff Sommer identifică şi explică în New York Times unele motive pentru care compania se află în acest punct de cotitură, fără să facă neapărat previziuni. Ca să vă faceţi o idee mai clară, acţiunile au scăzut masiv în ultimele şase luni, ca acum, în pragul premierei The Gray Man, ele să cunoască o uşoară creştere. Aşa că una din întrebările de neocolit cu privire la această lansare se leagă, inevitabil, şi de bani. Evenimentul poate fi văzut ca o declaraţie, o demonstraţie de forţă; iată, şi noi putem plăti cei mai buni actori şi produce la nivel mare. Spre comparaţie, cele mai recente trei James Bond-uri (Skyfall, Spectre, No Time to Die) au avut costuri de producție similare: între 200 şi 300 de milioane de dolari.

E o situaţie interesantă, care forţează compania să îşi pună întrebări, să încerce o revitalizare, să rişte. La finalul anului trecut, reuşea asta cu fenomenul, controversatul, dar nu şi excelentul Don’t Look Up (75 mil. $), care, foarte discutat, a ţinut preţ de câteva zile suflarea cinefilă racordată la fluxul Netflix. The Gray Man nu conţine însă, la rândul său, un astfel de răspuns, nefiind un Stranger Things, Squid Game, 13 Reasons Why, Ozark sau Narcos. Dar poate că trişez când alătur filmul unor serii. Formatul platformelor VoD se pliază mai bine pe aceste poveşti spuse în mai multe episoade, pentru că ele nu beneficiază de întunericul şi ecranul mare dintr-un cinema şi trebuie să compenseze prin capacitatea de a-l face pe om să empatizeze mai îndeaproape cu povestea şi a dori să urmărească în continuare ce se întâmplă. E destul de safe să spunem că The Gray Man nu e nici cât Don’t Look Up şi poate nici cât au fost la vremea lor, acum câţiva ani, cele două serii crime thriller distribuite de Netflix, Shooter şi Bodyguard. Şi nu pentru că ar fi mai modest lucrat, ci fiindcă povestea personajului e prezentată prea condensat şi nu la fel de spectaculos vizual cum se întâmplă în Top Gun: Maverick sau Dune – ca să dau două exemple recente ce trebuie văzute la cinema pentru a le resimţi la adevărata lor valoare. Aici poate că se naşte o uşoară contradicţie: dacă ar fi proiectat la cinema, filmul nu ar căpăta mai multă greutate, dar aşa măcar nu am fi tentaţi, din spaţiul intim, să îl mai oprim, să mai căutăm prin dulap ceva de ronţăit, să îi rupem astfel ritmul. Ce trebuie spus e că The Gray Man are mai degrabă formatul (explozii, urmăriri, cascadorii, sound design etc.) unui produs mai indicat pentru sala de cinema, fără să propună însă ceva inedit în sensul spectaculozității audiovizuale.

Promovat însă ca ceva special, de neratat – printre altele, am primit în ultima lună două mailuri de la Netflix şi unul de la IMDb cu privire la această lansare –, filmul spune o poveste banalizată prin repetiţie, construită în jurul unor conspiraţii guvernamentale fanteziste, aflate la cel mai înalt nivel de decizie. Prins la mijloc este Sierra Six, alias „The Gray Man” (Ryan Gosling), un fost condamnat juvenil recuperat timpuriu de Fitzroy (Billy Bob Thornton), şeful unei divizii de elită a CIA. În bunul spirit al regulii conform căreia un scenariu trebuie să surprindă acel moment de cotitură din viaţa unui erou, Six decide, într-o misiune cum a făcut înainte cu zecile, că e timpul să schimbe abordarea sau tabăra. Aflând că e ultimul rămas în viaţă dintre cei şase agenţi coordonaţi de Fitzroy – programul a eşuat –, conştientizează că a rămas singurul care mai poate să dejoace o muşamalizare (tipică, ar fi sugestia stereotipă a nuvelei semnate de Mark Greaney) a celor care conduc cel mai puternic popor din lume. Problema agentului devine una globală, întinsă prin Asia şi Europa ca teren „de joacă”, unde cei ca el pot opera umflându-şi muşchii.

Odată văzut, The Gray Man nu prezintă nici tracţiunea şi nici complexitatea sau delicateţea, dată de un personaj, o poveste, o melodie sau măcar de o secvenţă care să te facă să vrei să îl reiei. Nici măcar aura misterioasă a lui Ryan Gosling, rafinată şi repetată în Drive (2011), Only God Forgives (2013), Blade Runner 2049 (2017), nu creează acest fior-cult. Fără ca filmul să fie prost, există aici o problemă des-întâlnită: se ia mult prea în serios şi nu reuşeşte să fie îndeajuns de ludic sau de curajos încât să (ţi) se întipărească în minte. Fraţii regizori Anthony şi Joe Russo au experienţă în această zonă a alchimiei blockbuster, ştiu ce şi cum să dozeze, înţeleg cum se construieşte o epopee contemporană, dar nu par să deţină şi elixirul care l-ar face pe spectator să le revadă obsesiv lumea. Au semnat titluri recente Marvel, poate cel mai complex fiind Avengers: Infinity War, care punea câteva întrebări serioase şi construia un trecut credibil antagonistului Thanos. Aici, Chris Evans (şi el de data asta antagonist, pe nume Lloyd Hansen) joacă un anti-Captain America, fiind asasinul privat care nu respectă regulile jocului, legile democraţiei, sau onoarea în general.

Alături de cei trei actori amintiţi, apar consistent şi Ana de Armas (rol asemănător cu cel din No Time to Die), foarte cunoscutul indian Dhanush, charismaticul Regé-Jean Page din Bridgerton. Este o distribuţie eclectică, menită să mulţumească o plajă mare de fani şi care, concomitent, vorbeşte despre o ambiţie cosmopolită pe care o prezintă filmul. Geografia în care se petrece acţiunea este aleasă cu grijă. Oamenii se mişcă dezinvolt în centrul Europei: Praga, Viena, Berlin, un castel plasat narativ în Croaţia, dar care de fapt e în Franţa, Monaco, se discută de Budapesta şi ajungem şi în Turcia. Ei se deplasează ca şi cum ar fi într-o singură regiune. Printre altele, este o dovadă a unei bune strategii de promovare a industriei cinematografice din aceste ţări, industrie care face parte dintr-o abordare mai largă, de entertainment şi turism. Evenimente se întâmplă şi în câteva locuri mai clasice, precum Londra, Hong Kong, Los Angeles, Bangkok, plus o nou-intrată pe listă, Baku. Așadar, capacitatea personajelor de a se deplasa cu uşurinţă prin continent(e) face acţiunea cumva prizabilă pentru multe categorii de oameni, pentru multe naţiuni, şi dezvăluie un portofoliu sau o agendă. Caută să ne implice pe toţi, oriunde am trăi. Este un produs care încearcă să totalizeze marile istorii, culturi şi – de ce nu – (mono)mituri ale societăţii actuale, bazate desigur pe trecut. Este – şi probabil chiar asta îşi doreşte – o meta-istorie, o meta-naraţiune.

Această pendulare continuă între locuri şi popoare, personajele arhetipale, urmăririle explozive, coregrafierea unor încleştări prezentate titanic (corpurile sculptate ale celor doi adversari), toate construite prin comasarea unor rămăşite provenite din filme poliţiste de mare succes, fac parte din unghiul pe care îl caută The Gray Man. Şi totuşi. Poate să iasă direct demodat? Răspunsul e delicat, pentru că întâi trebuie să vedem pentru cine şi faţă de ce. Aşa cum şi Top Gun: Maverick pare că se adresează unor spectatori ai trecutului, The Gray Man propune această poveste a eroului construit în timpul Războiului Rece şi care acum pare pe cale de dispariţie. Este posibil ca acest tip de personaj total să nu mai aibă aceeaşi tracţiune. E la fel de posibil ca agenţi precum 007 („Six e un nume ciudat”; „Da. Doar că 007 a fost luat, aşa că…”) să devină vetuşti, nerealişti, produsul unor generaţii apuse. Se poate să fie aşa. Dar asta nu înseamnă că nu mai avem nevoie de eroi, poate nu pentru scopul lor iniţial (supra-oameni: übermensch), ci în sens terapeutic. Îi urmărim cu gura căscată şi, preţ de o clipă, o oră sau o zi, râvnim la ce pot face ei, vrem să ne apere, ne simţit puţin mai asiguraţi.

În ciuda unui demers standardizat, prea cuminte, ce riscă doar în cazul bugetului, dar și în ciuda incapacităţii de a revitaliza Netflix prin idei şi concepte cinematografice inedite, The Gray Man rămâne totuşi interesant şi aş spune că îşi atinge acest scop globalizator. Reprezintă expresia unor producători, unor oameni de decizie, de birou, care investesc nu atât în produs, cât în promovarea şi ambalarea lui, pentru că ei ştiu că de acolo vin cifrele şi banii.

The Gray Man poate fi vizionat pe Netflix.

Ion Indolean

Ion Indolean are studii în Filmologie și un doctorat în Istorie. Predă la Facultatea de Teatru şi Film, UBB. Colaborează cu Observator cultural, PressOne, LiterNet. Este activ în organizarea festivalului TIFF. A regizat lungmetrajele Toni & prietenii săi (2020) și Discordia (2016). Se uită cu plăcere la orice film comercial "prost". A văzut, ca orice milenial care se respectă, Sport sângeros cu van Damme de vreo 30 de ori. Prin liceu, a ieșit, îngrozit, de la Panglica albă, doar ca pe urmă Haneke să îi devină regizorul preferat.