Despre Tales from the Loop, una dintre cele mai recente producții marca Amazon, creatorul și scenaristul Nathaniel Halpern, laolaltă cu câțiva regizori care au semnat unele episoade (printre care se află și Jodie Foster), vorbesc în niște filmulețe publicitare despre un loc magic – un loc în care estetica retro future conturează existența și interacțiunile dintre un număr de oameni. Așa este. Serialul nu este interesat de alcătuirea unui puzzle – așa cum lesne poate da impresia –, ci de un amestec de întâmplări în care mai toate personajele apar și dispar în interiorul poveștilor după nevoile scenariilor. Mai exact, această sumă de personaje, într-o continuă interacționare, face subiectul unor întâmplări care, deși aparent separate, comunică una cu cealaltă, chiar și prin cele mai subtile detalii.

Dar pentru a se înțelege estetica și conceptul din spatele serialului, e important de menționat că Nathaniel Halpern s-a inspirat în totalitate din picturile digitale ale artistului suedez Simon Stålenhag. Lucrările lui, devenite la un moment dat un fenomen pe internet, sunt niște amintiri elaborate ale unor obiecte împrăștiate peste tot în orășelul în care a crescut. Aceste obiecte ciudate, astăzi rămășițele unei fabrici, s-au adunat în arta suedezului sub forma uluitoare a unor povestiri retro-fantastice. Serialul înțelege foarte bine asta, iar felul în care ele capătă viața și se mișcă aici e cel puțin la fel de uluitor.

The Loop este o fabrică aflată dedesubtul unui orășel din Ohio. Acolo se înfăptuiesc literalmente miracole. Cam atât știm, pentru că pe parcursul celor opt episoade accesul în interiorul activității lor ne este foarte limitat. Majoritatea locuitorilor lucrează acolo, iar unii dintre copiii lor se gândesc să le calce pe urme. Fabrica fusese construită acum mulți ani de personajul vizionar interpretat de Jonathan Pryce. Dar odată cu trecerea anilor și cu modernizarea fabricii, unele obiecte ajung la suprafața orășelului. Ele constituie, de altfel, punctul comun al tuturor întâmplărilor fantastice din micuța comunitate. În primul episod facem cunoștință cu o fetiță rătăcită, curioasă cu ceea ce se întâmplă în jurul ei și-n misterioasa fabrică din vecinătate. În pădurea de la marginea orașului o urmărește un robot decrepit. E inofensiv, scârțâie din toate încheieturile și se retrage când este văzut (el va mai apărea, ca parte din peisaj, și în alte câteva episoade). Ea se împrietenește cu un băiețel, iar micile lor peripeții îi vor conduce către casa acestuia. Mama lui e interpretată de Rebecca Hall. Nimic nu e ceea ce pare în relația care se dezvoltă între cele două, twist-ul e greu de anticipat, iar tandrețea cu care e regizat acest episod îl face favoritul meu. În cel de-al doilea episod, o sferă metalică, ruginită, declanșează un transfer de persoane asupra a doi prieteni adolescenți care intră, pe rând, în ea.

Decizia unuia dintre ei, după ce se vor afla unul în pielea celuilalt, va aduce după sine consecințe dramatice. Un concept deosebit de interesant se află și-n spatele episodului trei. O tânără descoperă un dispozitiv cu care poate îngheța timpul. Se folosește de obiectul ăsta ciudat pentru a consuma o relație cu un băiat pe care îl place – altfel, în realitatea în care lumea nu este „înghețată”, e una nepermisă. Tânăra va mai apărea și într-un alt episod, în povestea unui alt locuitor al orășelului, încercând să-i repare un fel de tractor care funcționează fără să atingă pământul. Relațiile dintre personaje se întretaie și se desfac și în următoarele episoade. Aflăm povestea unei mâini amputate, înlocuite cu un braț mecanic, aflăm de existența unei lumi paralele, în care inamicul unui bărbat este chiar el însuși, sau despre ecoul generat de o altă sferă metalică – un ecou care-ți spune cu exactitate câți ani mai ai de trăit. De la episod la episod, după caz, cele mai multe dintre personajele centrale, își serviseră (și/sau urmează să o facă) și un rol secundar în povestea altcuiva.  

A fost destul de ușor pentru unii critici să-l arunce în zona amestecului dintre Stranger Things și Black Mirror. Legătura cu cele două e aproape inexistentă. Eventual, ar putea fi asemănat cu antologia produsă de Steven Spielberg, Amazing Stories, începută la mijlocul anilor ‘80 (pe când era relevantă) și continuată anul acesta, când nu mai are nimic de spus și de arătat; tot ce s-a făcut între timp, s-a făcut mult mai bine. E adevărat și că Tales from the Loop are un ritm destul de lent, nu tocmai pe placul tuturor. Unii l-au găsit deranjant, pornind de la un set de așteptări pe care serialul nu-l promisese oricum. E drept, pe alocuri e destul de ambiguu. După cum specificam mai sus, nu știm niciodată cu exactitate cum funcționează lucrurile în misterioasa fabrică. Interesul serialului nu este îndreptat înspre asta. Dar ăsta e doar unul dintre aspectele care ar trebui să stârnească curiozitatea, să chestioneze existența obiectelor misterioase și efectele lor.

În plus, Amazon (Prime) e una dintre puținele platforme de streaming care conferă libertate totală viziunii regizorale. În majoritatea cazurilor, serialele nu caută sa iasă în evidență prin regie, nu vor să distragă, prin angajamente vizuale, atenția de la poveste. Nu e și cazul platformei numite. Un bun exemplu al acestei excepții de la regulă ar fi Too Old To Die Young, miniseria de anul trecut, alcătuită din 10 episoade a lui Nicolas Winding Refn, dar și proaspătul și formidabilul Upload, de la creatorul și scenaristul Greg Daniels.

În fine, Tales from the Loop e o contemplare uimitoare asupra unui viitor din trecut, una foarte personală (considerând, desigur, lucrările lui Simon Stålenhag), de o vizualitate cel puțin remarcabilă și de o deosebită atenție pentru detalii. E bizar și superb în același timp, totul pare să construiască o lume mică dar uriașă în ansamblu, necunoscută, unde curiozitatea înfrânge temeri și unde răspunsurile vin uneori înaintea întrebărilor. 

Sebastian M. Ceolca

Critic de film din 2008, cinefil – de la patru ani. Fost redactor la platforma culturală ART7 și fost programator al secțiunii lunare intitulată Sâmbăta Groazei, din cadrul programului Cinematecii Române. Scrie cronică de film și de festival pe unde se poate și pe unde este invitat. Iubește pisicile, ca majoritatea oamenilor, e ornitolog amator și preferă oricând un film horror bun din anii ’80 în detrimentul unei drame hollywoodiene multipremiate.