Undeva în Bavaria se află o biserică mică, din secolul al XVII-lea, în care am primit Prima Împărtășanie. Ea poartă numele lui Gheorghe din Lydda, un sfânt catolic renumit pentru că a ucis un dragon. Sub acoperișul de deasupra retablului, o sculptură alcătuită din mai multe segmente ilustrează bătălia. Îmi amintesc că priveam fascinat figurile acelea în timpul slujbelor plictisitoare la care trebuia să particip; dragonul asemănător unui șarpe, cavalerul curajos călare, cu sulița deja înfiptă în gâtul fiarei care scuipa foc și o prințesă care stătea într-un colț. Asta mi-a stârnit imaginația. N-am luat niciodată slujba în serios. Mi s-a părut întotdeauna ridicol că toți oamenii din sat se comportau brusc atât de solemn, când știam că unii dintre ei își petreceau restul duminicilor beți lângă terenul de fotbal, înjurând pe oricine se mișca.

Ani mai târziu, când am văzut pentru prima oară Silvestre al lui João César Monteiro, am început să înțeleg ceva despre coexistența sublimului și a vulgarului, sau a teatrului și a vieții, cum ar spune unii. La un moment dat în film apare o reconstituire sub forma unui „tableau vivant” a picturii Sfântul Gheorghe și balaurul de Paolo Uccello, o referință interesantă într-un film plin de aluzii la cultura tradițională portugheză și la muzica clasică a lumii occidentale. Planul seamănă cu sculptura din biserica mea. Este unul dintre acele cadre extrem de concentrate din filmele lui Monteiro, în care aproape că putem auzi cum rulează camera.

Antagonistul poveștii, un personaj asemănător cu Barbă Albastră, interpretat de Luís Miguel Cintra, care apare pe parcursul filmului sub trei deghizări diferite (purtând diverse tipuri de păr facial), este sfântul, în timp ce Sílvia, interpretată de Maria de Medeiros, pe atunci în vârstă de 15 ani, aflată la primul ei rol, este prințesa. Dragonul este un mockup fumegând amplasat pe scenă. Cadrul îngheață și, pentru câteva secunde, pot vedea că c’est juste une image și înțeleg că tocmai falsul, iluzia, sunt cele care creează sublimul. Cu alte cuvinte: este nevoie de puțină ficțiune pentru a face lumea un loc mai bogat, mai plin de speranță, mai plin de culoare (căci, într-adevăr, aceste ceruri monocrome, de un violet intens, arată incredibil). La urma urmei, tocmai aici se situează cinematografia, între adevăr și minciună, demnitate și falsitate. Cu toate astea, Monteiro oscilează atât de fluent între o abordare aproape batjocoritoare a propriei sale culturi și o redare extrem de serioasă a sublimului inocenței, încât totul devine mult mai ambiguu.

Silvestre, numit după protagonista sa, Sílvia, o adolescentă care se luptă cu demonii patriarhatului din Evul Mediu și care, la un moment dat, se deghizează în bărbat pentru a pleca la război, este un film ciudat pentru regizorul său, unul care nu i-a plăcut în mod deosebit, deși a afirmat totuși că „nu e ceva de care să-ți fie rușine”. Poate că „ciudat” nu este cuvântul potrivit, doar că filmul nu se înscrie nici în furia spirituală și politică a operelor sale anterioare, nici în abordarea hazlie a unui adevăr cosmic, așa cum se întâmplă în filmele sale ulterioare. Se află exact la mijloc, e un film în care o tendință se contopește cu cealaltă. N-ar fi greșit să povestim cum intriga, inspirată vag din două povestiri tradiționale, A Mão do Finado și A Donzela que Foi Á Guerra, o urmărește pe Sílvia, care urmează să se căsătorească cu un bărbat mai în vârstă și nesuferit, când ea și sora ei primesc vizita unui pelerin amenințător care încearcă să le violeze pe amândouă. Sexualitatea în Evul Mediu este o temă în sine; în cazul de față, e suficient să reținem că, în toate limbile din ceea ce astăzi constituie Europa, verbele care desemnează actul sexual se refereau la o parte activă și una pasivă, după modelul „el face sex cu ea” [he does sex to her]. Într-un gest curajos, tânăra folosește o sabie pentru a-i tăia mâna bărbatului. Cu toate acestea, el ajunge să o urmărească și să o bântuie, ceea ce o determină să se îmbrace în haine bărbătești pentru a se alătura unui mic grup de soldați și a-și elibera tatăl de sub stăpânirea acelei brute stranii.

Pe de altă parte, ar fi la fel de corect să spunem că Monteiro filmează într-un mod care aproape că distrage atenția de la intrigă. Mai degrabă acesta vizează materia iluziei în cauză. Camera este în continuă mișcare. Uneori ne atrage în interior, dar alteori se deplasează lateral pentru a dezvălui imaginea plană a unei scene de studio. Cu toate astea, cadrul nu-și pierde concentrarea sau frumusețea. Este privirea cuiva care încearcă să vadă dincolo de pânză, nu pentru a o demola, ci pentru a face ca miracolul pe care îl caută să fie și mai grandios. Coexistența unor efecte contrastante, a vulgarității batjocoritoare și a frumuseții sublime, nu este neapărat opera unui autor modern, ci se înscrie și în tradiția lui Chaucer sau Boccaccio, care au prezentat Evul Mediu ca pe o epocă a fetelor caste și a călugărilor desfrânați cu mult înaintea lui Monteiro. Produs de Paolo Branco, turnajul a fost întrerupt pentru o lungă perioadă atunci când regizorul a aflat că nu putea filma în locație, așa cum intenționase inițial. A mutat filmările într-un studio de film, iar opera finală reflectă exact această trecere de la exterior la interior.

Inocența Silviei este amenințată. Pentru a o apăra, este nevoie din nou de artificii. Ea se ascunde, minte și ucide spre a-și proteja trupul. Inocența este un motiv recurent în cinematografia portugheză. Adesea este asociată cu un fel de puritate și demnitate. Foarte des, este o proiecție masculină. În Silvestre, proiecția devine subiectul central. Este posibil să urmărești lumina care creează impresia neatingerii. Ea nu duce la nicio superioritate moralistă. Duce doar la ea însăși, la propriile sale minciuni și adevăruri. Astăzi, oamenii folosesc adesea cuvântul „fluid” pentru a vorbi despre abordări mai progresiste ale sexualității și identității. Pentru Monteiro, fluiditatea este altceva. Tocmai apariția unor figuri reversibile în tot ce putem vedea e ceea ce face ca genul să devină fluid, perversiunea să se transforme în frumusețe și viceversa, în timp ce morala devine ipocrizie și invers. Din acest punct de vedere, Silvestre e un exemplu de ambiguitate. Este aceeași ambiguitate pe care o simțeam în biserică când eram copil. Prin urmare, regele (interpretat chiar de Monteiro) este un bufon care se îndoapă cu carne, aparent fără să-și dea seama de dramele care se petrec în regatul său. În asta rezidă abordarea revoluționară a spiritului jucăuș al lui Monteiro. Totul depinde de modul în care privești lumea și de felul în care alegi să spui povestea. Fluiditatea este amplificată de imaginație și de dorință, care își impun puterea asupra vieții.

Patrick Holzapfel

+ posts

Patrick Holzapfel este scriitor, critic de film și curator. Este redactor-șef la „Jugend ohne Film”, o revistă ce explorează granițele dintre scriitura de film și literatură. Credit foto: Anna Painer

This author does not have any more posts.

Patrick Holzapfel

+ posts

Patrick Holzapfel este scriitor, critic de film și curator. Este redactor-șef la „Jugend ohne Film”, o revistă ce explorează granițele dintre scriitura de film și literatură. Credit foto: Anna Painer

This author does not have any more posts.