După bornele pe care le-a lăsat în cinemaul european cu My 20th Century (1989) și On Body and Soul (2017), regizoarea maghiară Ildikó Enyedi revine cu o explorare caldă a regnului vegetal și a omului înconjurător, în timp. 

Silent Friend pare rodul unor vremuri mai calme decât cele pe care le trăim. Universul său e locuit de suflete capabile încă de a se mira frumos şi în tihnă de lume – de natură, istorie, ființă și relația dintre ele. Martorul tuturor este un imens arbore de ginkgo biloba, aflat încă din 1812 în curtea unei universități din Marburg. Prin fața sa se perindă, de-a lungul timpului, tot felul de biografii și biologii, ticuri și atmosfere. Ildikó Enyedi ne arată trei calupuri în special. În 1908, tânăra Grete (Luna Wedler) vine să studieze botanica la Marburg, ca parte din prima generație de femei din învățământul superior german. În 1972, tânărul Hannes (Enzo Brumm) vine la rândul său, dar la Litere, și are un flirt cu Gundula (Marlene Burow), o colegă mai hippie decât el, care îl ajută să redescopere natura. În 2020, la început de pandemie, specialistul în neuroștiință pediatrică Tony Wong (Tony Leung Chiu-wai) rămâne blocat în campus alături de un paznic vag ostil (Sylvester Groth) și, uneori, prin Zoom, de o cercetătoare a limbajului plantelor (o Léa Seydoux episodică).

Observăm aceste vieți pe sărite, într-o succesiune de momente semnificative şi nesemnificative care nu au neapărat o rezolvare, dar care se reflectă poetic unele într-altele. De la chinuitorul examen de admitere susținut de Grete în fața unui consorțiu de bătrâni misogini şi până la focurile de tabără ale studențimii post-mai ‘68 s-a petrecut, înțelegem, o lume întreagă. De la mecanismul cu scripeți prin care Hannes consemna reacțiile muşcatei lăsate în grija sa şi până la mănunchiurile de fractali digitali futurişti prin care profesorul Wong încearcă să traducă impulsurile electrice ale arborelui, la fel. O constantă e că personajele ajung în contact cu miracolul naturii mai degrabă pe căi ocolite: pasiunea pentru fotografie la Grete, limerence-ul la Hannes, singurătatea la Wong. Știința înlesneşte, dar nu epuizează: componenta de awe, de minunare fundamentală în fața acelui ceva de dincolo de puterea umană de înțelegere, poate fi accesată doar prin viu trai (al ambelor părți).

Formal vorbind, paralelismul ăsta e susținut de racorduri ocazionale la nivel de încadratură și montaj. Rimele vizuale cu arborele secular, cu banca din fața lui, cu coroana sa înfrunzită peste cerul marburgian, au rolul de a ne purta cu sens adăugat dintr-un buzunar istoric în altul. Sentimentul e de timp care pivotează în jurul propriului ax(is mundi): copacul neschimbător în fața celor atât-de-schimbătoare. Salturile sunt marcate cu sinceritate medială, într-un fel de asumare a bias-ului antropocentric: 1908-ul este 35mm alb-negru, 1972-ul este 16mm granulat-saturat, 2020-ul este digital 4K. Tuturor acestora Ildikó Enyedi le juxtapune muzică lent-înălțătoare și o întreagă scenografie sonică formată din field recordings ale zumzetelor, foșnetelor, pârâiturilor și clipocelilor înconjurătoare. Realitatea se defoliază în secvențe de o răbdare aproape meditativă, dar nu pentru că planurile ar fi lungi, ci pentru că evenimențialitatea lor e minimală şi liberă de constrângeri dramaturgice fățişe. Mai puțin slow cinema, mai mult (manifest pentru) slow living cu valențe de experiență haptică.

Dacă ansamblul reușește totuși să rămână antrenant pe parcursul celor două ore și jumătate, este în bună măsură datorită densității și farmecului personajelor. Interacțiunile lor cuceresc mai ales prin candoare: un fel de stângăcie benignă pe fond de ușurătate relativă a ființei, din care ies inclusiv mici sclipiri de umor. Interpretarea cea mai memorabilă îi aparține probabil lui Tony Leung Chiu-wai, actorul cunoscut lumii întregi din filmele lui Wong Kar-wai. Aici, îl regăsim îmbătrânit și poate un pic melancolic, dar altfel înduioșător de senin. Tatonările sale cu paznicul care nu vorbește engleză, dar care îi spionează (și chiar sabotează) cu perseverență demersurile, prilejuiesc câteva dintre momentele cele mai charming ale filmului: o coabitare politicos-ranchionasă între firi taciturne, pe care Wong / Chiu-wai o joacă, din aceeași privire, și cu frică, și cu tristețe, și cu amuzament.

În fine, dacă toate astea par mai mult despre oameni decât despre plante este pentru că, la drept vorbind, cam așa și e. Cu toată atenția pe care o acordă arborelui de ginkgo biloba, Silent Friend rămâne un film despre curiozitatea umanului față de non-uman. Non-umanul e tratat fără îndoială respectuos, dar sfârșește atras în aceleaşi dileme sapiensiene. Admirația, la rândul ei, are și o dimensiune convențională, poate cel mai vizibilă în alura explicit-SF a muzicii și în exuberanța vizuală ultra-high-tech de pe ecranele dispozitivelor de studiu plantar. Finalul pe A Quiet Life de la Teho Teardo și Blixa Bargeld – o piesă avant-pop / industrial pe versuri de Goethe, cântată gros, ca de un Nick Cave kosmische – nu prea ajută nici el. De fapt, ni se șoptește un pic prea tare, misterul naturii e tot un fel de oglindire a misterului nostru.

Asta nu înseamnă însă că firul uman urmărit lovește în gol. În fond, Silent Friend este un film sensibil despre (ne)înțelegere, navigare a diferențelor, întrajutorare și frumoasă participare la nivel de specie. Raportat la momentul geopolitic profund anxiogen în care sosește, este o mică gură de aer.

Vlad Marina

+ posts

Vlad Marina scrie despre film și muzică. A terminat masterul de studii culturale de la CESI, cu o disertație despre relația filmului românesc cu istoria recentă. Îi plac Răzvan Rădulescu, Jennifer Egan și modernismul pop.

This author does not have any more posts.

Vlad Marina

+ posts

[:ro]Vlad Marina scrie despre film și muzică. A terminat masterul de studii culturale de la CESI, cu o disertație despre relația filmului românesc cu istoria recentă. Îi plac Răzvan Rădulescu, Jennifer Egan și modernismul pop.[:en]Vlad Marina writes about film and music. He completed his master’s degree in cultural studies at CESI with a dissertation on the relationship between cinema and recent history. He likes Răzvan Rădulescu, Jennifer Egan and pop modernism.[:]

This author does not have any more posts.