Începând cu luna aprilie, ne propunem ca în fiecare lună să vă oferim o recenzie de film românesc, scrisă de unul din invitații noștrii, renumiți critici de film ai industriei locale cinematografice. Începem seria „cronici de film” cu un material impecabil scris de Cezar Gheorghe – redactor Observator Cultural, despre capodopera lui Cristi Puiu, Sieranevada.

Șaisprezece personaje captive într-un apartament timp de aproape trei ore, viața unei familii văzută din perspectiva celui care a părăsit-o definitiv, tot ceea ce este frumos și abject în interacțiunile noastre cu cei pe care îi iubim. „Sieranevada este povestea unei comemorări care nu se întâmplă. Este povestea noastră, a celor care, copleșiți de o durere pe care nu o înțelegem, alegem să fugim în propria noastră minte și să ne ascundem fricile în spatele «realității concrete». Sieranevada este restituirea imperfectă a unui praznic oarecare. Este istoria în rezumat a smintirii noastre ireversibile“ (Cristi Puiu în Intenția regizorală de la scenariul pentru Sieranevada).

În Aurora (unul din filmele precedente ale lui Cristi Puiu) modul de investigare a realității era acela al unui realism exigent, în care nu erau făcute concesii ambiguității inerente a cotidianului. Acțiunile protagonistului rămâneau de cele mai multe ori obscure pentru spectatori, la fel ca și raporturile dintre unele personaje (soți, amanți, rude). La capătul celor trei ore în care urmăream personajul principal traversînd un București enigmatic rămâneau acțiuni neexplicate, personaje neidentificate exact și gesturi al căror sens era eludat. Sieranevada, cel de-al treilea film din seria celor Șase povestiri de la marginea Bucureștiului, este un exercițiu de cercetare a unei familii rămase fără repere în urma dispariției tatălui. Folosesc acest cuvînt tocmai pentru că el este foarte drag regizorului și filosofiei sale asupra cinematografului. Și, cum autorului îi place să folosească și cuvântul „mărturisire” în ceea ce privește proiectele sale de ficțiune, e inutil să mai subliniez amprenta autobiografică a filmului. Lui Cristi Puiu îi place să redea „ceea ce vede ochiul”, preferînd o abordare tipică documentarului observațional. Dar de data aceasta perspectiva asupra întîmplărilor filmate îi revine celui dispărut ‒ o prezență discretă și înțelegătoare, un martor tăcut care înregistrează ce se petrece după plecarea sa.

Oamenii lui Cristi Puiu

Însă ceea ce vede ochiul (ceea ce înregistrează acest martor mut care se suprapune camerei) nu are nimic de a face cu o comemorare. Nimeni nu vorbește respectuos despre cel dispărut, nu se produc evocări directe. Lumina nu pare să cadă pe viața celui care a plecat, ci să se îndrepte spre viața celor care au rămas. Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Iar asta e sursă inepuizabilă de umor în Sieranevada. La prima proiecție după cea de la Festivalul de Film Cannes s-a rîs în continuu pe parcursul celor 2 ore și 53 de minute. E un tip de umor inventat parcă de Cristi Puiu. Rîdem de lucruri și de situații care, în mod normal, nu sînt amuzante, care scot la iveală trăsături urîte ale protagoniștilor. Iar asta are legătură și cu modul în care regizorul își conturează personajele și cu bogăția și credibilitatea lumii pe care o aduce în fața noastră. Oamenii lui Puiu trec dincolo de ecran tocmai pentru că aceștia nu sunt simple personaje menite să servească un scop dramaturgic. Nu încap în categorii, nu poartă etichete ‒ om bun/ om rău, tată bun/ tată rău etc. În Sieranevada toate personajele sunt personaje pozitive și personaje negative. Oamenii spun și fac cele mai abjecte lucruri pentru ca, după cîteva minute, să fie capabili de gesturi de iubire și generozitate enorme. O asemenea situație apare chiar la începutul filmului, atunci cînd Lari și soția sa discută în mașină despre gafa pe care acesta o făcuse cumpărând rochia greșită pentru serbarea fiicei sale. Dincolo de umorul savuros al scenei, trebuie observată atenția lui Puiu pentru detalii. Protagonistul (Mimi Brănescu) e la volanul maşinii sale, iar soţia sa (Cătălina Moga) îl ceartă pentru că nu i-a cumpărat fetiţei lor rochia de eroină Disney pentru o serbare şcolară. La prima vedere, aceasta ar putea intra în categoria nevestei cicălitoare, mai ales după ce face un comentariu răutăcios despre colega fiicei sale („o ţărancă proastă cu părinţii amîndoi plecaţi aiurea la căpşuni în Spania“). Însă câteva secunde mai târziu îl imploră pe soț să vorbească cu fiica sa, pe care o neglijează și pe care nu o ascultă, devenind o mamă iubitoare și atentă la nevoile copilului. Psihologiile și caracterele personajelor nu sînt redate prin ceea ce s-ar putea numi cuvinte sau expresii simple, cuvinte de ordine care ierarhizează limbajul. Acestea ar simplifica o realitate mult prea complexă pentru a fi redată prin categorii de personaje sau prin caractere. Cristi Puiu are la îndemînă sentimente hibride, complicate, este creatorul unor construcții baroce cu arhitecturi paradoxale potrivite tipului său de realism. Oamenii nu sunt eminamente buni sau eminamente răi, ci, la fel ca în viață, ei pot fi în stare de acțiuni și de atitudini abjecte, pentru ca apoi să dovedească o generozitate enormă față de ceilalți. Acest amestec, această lipsă de constanță și de predictibilitate a personajelor reprezintă o trăsătură fundamentală a dramaturgiei sale. În acest mod se explică faptul că, după 2 ore petrecute în mijocul acestor personaje, spectatorul are senzația de familiaritate, de apropiere, de istorie comună îndelungată.

Profanul și… profanul 

Sacrul și orice nuanță de misticism care ar fi fost așteptate în proximitatea morții tatălui par să fi fost înlăturate. Sacrul pare să fi fost redus la profan. Se rîde și se plînge, ies la iveală secrete de familie. Ritualul costumului pe care trebuie să-l poarte unul dintre nepoţii mortului (Marin Grigore) este ratat deoarece costumul e prea larg pentru el. O nepoată (Ilona Brezoianu) aduce în apartament o prietenă din Croaţia, care a băut şi s-a drogat până i s-a făcut rău. Sora personajului principal (Judith State) e și ea supărată pe propriul soţ (jucat de Rolando Matsangos), despre care ni se sugerează că o înşală; aceasta se ceartă cu o femeie bătrînă (baba comunistă nostalgică după vremea lui Ceaușescu, interpretată de Tatiana Iekel), isbucnind în lacrimi. Reuniunea se îndepărtează de evocarea și comemorarea celui dispărut atunci cînd apare Toni, cumnatul mortului, interpretat magistral de Sorin Medeleni. Scandalul iscat scoate la iveală faptul că acesta s-a luat la bătaie cu vecinul său, avînd o aventură cu soția acestuia. Încercarea sa de împăcare cu propria soție degenerează într-o exhibare de detalii intime expuse în mod derizoriu (probabil una dintre cele mai comice secvențe ale filmului). Totul o ia razna, în timp ce mama (soția celui decedat) ține să urmeze toate ritualurile legate de pomenire, așteptînd preotul care întîrzie spre disperarea tuturor. Singurul episod în care memoria tatălui este evocată are loc în afara apartamentului, atunci când Lari îi povestește o scenă din adolescență soției. Dar chiar și acesta se petrece între două momente tensionate.

În Sieranevada, cinematograful este un instrument antropologic, o cercetare pe care oamenii o fac asupra vieții. Personajele lui Cristi Puiu sunt marcate de propria lor istorie şi de propria lor suferinţă. Nu reușesc să se întîlnească unii cu alții pentru că se protejează, pentru că își asumă roluri impuse, pentru că îmbracă hainele altora.

Privită ‒ cu dragoste și abjecție ‒ de unul dintre cei mai mari cineaști români, familia este un spațiu de tensiune, care scoate la iveală afecte și trăsături ale prea omenescului din noi înșine, cu bunele și relele fiecăruia.

P.S.: La sfârșitul filmului, veți simți probabil nevoia să vă sunați familia.

Cezar Gheorghe