Sfârșitul istoriei cinemaului românesc. De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm”
Fără a-l fi cunoscut vreodată pe Bujor Rîpeanu, am simțit totuși nevoia să dedic în memoria lui și a arhivistei Aura Puran o proiecție specială a Ludwig, monumentalul biopic pe care Luchino Visconti l-a făcut despre regele Bavariei.
Căci, întâmplător, filmul fusese amintit de Aura Puran într-un interviu acordat revistei Historia acum câțiva ani, ca provocând o agitație înăbușită la Arhiva Națională de Film pe timpul comunismului, concluzionată cu Ion Traian Ștefănescu (vicepreşedintele Consiliului Culturii) blestemând că „O dobitoacă a văzut Ludvic şi mă sună pe mine că la Eforie a văzut ea un film cu homosexuali”. Firește că sala a râs, iar câțiva cunoscuți au aplaudat emoționați; a fost un moment neceremonios, dar genuin și respectuos, un semn discret de apreciere profesională a celor doi.
Puran murise în decembrie 2023 la 86 de ani, iar Bujor Rîpeanu i-a urmat în ianuarie 2024, și el la aproape 86. Proiecția cu pricina avea loc cândva în februarie, cu ocazia primei ediții a retrospectivei bucureștene a Il Cinema Ritrovato on Tour, eveniment menit să deschidă discursul internațional despre arhivistică, istoriografie și restaurare de film, a cărui capitală europeană este acum Bologna, orașul festivalului, către publicul român.
Iar filmul în sine, dincolo de anecdota de la Jilava, este o bizarerie a istoriei cinemaului, așadar și o bizarerie arhivistică – co-producție europeană (Italia, RFG și Franța) filmată în engleză, dublată bilingv (italiană, germană) și montată, re-montatată, re-re-montantă în diferite variante pentru cinematografele germane, americane, televiziune ș.a. Orice om al arhivelor s-ar întreba, firește, care este până la urmă varianta originală a Ludwig. Ce ocazie mai bună, așadar, pentru un moment în memoria lui? Bujor Rîpeanu ar zâmbi, deși nu a inclus Ludwig în niciunul dintre dicționarele sale de cinema internațional.
Există destul de multe istorii scrise ale cinemaului românesc, însă foarte puțini istorici ai cinemaului românesc. Adică oameni care să se fi preocupat o viață întreagă de cercetare, metodologie, istoriografie și popularizare, care să se facă responsabili de a ține istoria în mișcare – deloc, dar deloc o meserie glamour. De fapt, asemenea istorici de carieră au fost mai ales Ion Cantacuzino și Bujor Rîpeanu, cel dintâi fiind, neîntâmplător, o figură tutelară pentru cel de-al doilea.
În anii ’50, când tânărul absolvent Rîpeanu își începea cariera (care avea să fie alambicată de-a lungul timpului, incluzând, pe lângă arhivistică și cercetare, regie de teatru, producție de film ș.a.), Cantacuzino, critic de film veteran care a ocupat funcții de conducere pe timpul regimului antonescian, practica psihiatria ca exil profesional, așteptând să își refacă loc în cinema. Cei doi aveau să colaboreze din 1965 încolo, în special la proiectele Comisiei pentru istoria filmului românesc din cadrul Arhivei Naționale de Film coordonate de Cantacuzino, în cadrul cărora s-au scris articole de cercetare, s-au luat interviuri, s-au susținut conferințe și, poate cel mai important, s-a demarat un amplu proces de catalogare a filmelor românești produse înainte de 1948. Retrospectiv, se poate spune cu ușurință că aceștia, 1965-1975, au fost cei mai faști zece ani ai cercetării istoriei cinemaului românesc, un moment de maximă performanță, profesionalizare și susținere instituțională, ceva de neimaginat astăzi. Moartea lui Cantacuzino din 1974 a marcat un sfârșit simbolic; 50 de ani mai târziu, moartea lui Bujor Rîpeanu este cu adevărat sfârșitul unei școli de istorie a cinemaului românesc.
De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm” este o carte pe care nimeni altcineva nu ar fi putut – și nici nu cred că ar fi vrut – să o scrie, un proiect nebunesc de ambițios al totalității, hiperdetaliului, cel mai donquijotesc din întreaga trilogie și, într-un fel, too good to be true.
De curând, lingvista și universitara Sanda Reinheimer Rîpeanu, văduva lui B.R., a reviziuit și editat pentru editura bucureșteană Oscar Print ultima carte a soțului său, neterminată la momentul morții. Este, după spusele autorului din sumarul cuvânt-înainte, ultima parte a tripticului editorial de antologii enciclopedice despre istoria cinemaului românesc, început cu volumele Filmat în România (Editura Fundației Pro, vol. I, 2004; vol. II, 2005, vol. III., 2008), continuat cu 2345 – Cinematografiştii (Meronia, 2013), despre oamenii cinemaului românesc, și acum, în final, De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm”, o monumentală antologie de peste 500 de pagini în care sunt ordonate cronologic detalii despre mii de evenimente (proiecții, inaugurări, polemici, legi, extrase din literatură și presă) relevante pentru istoria cinemaului românesc din perioada 1896-1950, așadar de la primele anunțuri ale proiecțiilor pariziene în presa română și până la implementarea planurilor de industrializare a cinematografiei de către regimul comunist. Cu greu s-ar putea pune în cuvinte un asemenea efort, o asemenea muncă de o viață și bibliografie nesfârșită; Rîpeanu a fost, într-adevăr, un om-instituție fără de care filmologia autohtonă ar fi fost cu totul alta.
De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm” este o carte pe care nimeni altcineva nu ar fi putut – și nici nu cred că ar fi vrut – să o scrie, un proiect nebunesc de ambițios al totalității, hiperdetaliului, cel mai donquijotesc din întreaga trilogie și, într-un fel, too good to be true. Și totuși este adevărat, îndeajuns de adevărat încât să ne întrebăm, precum autorul în același cuvânt înainte, dacă nu este prea mult, și dacă formatul lexicografic, paradoxal prin structura sa nici-nici, nici închisă, nici deschisă, (mai) poate fi propice pentru istorie.
Aș zică că da. Că în zilele noastre a devenit un loc comun să acuzi naratorii istoriei de manipulare. Traversăm o criză a autorității care, departe de a emancipa gândirea critică („gândește cu mintea ta” ș.a.), este instrumentalizată întru neîncredere, paranoia și individualism. În sensul ăsta, De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm” este un demers paradoxal, în mod evident vetust, venit de departe, de demult, de când arhivistica și cercetarea aveau demnitate instituțională iar cinefilia se populariza prin dicționare și enciclopedii de film. Dar, totodată, acum că naratorul este suspect din principiu, modelul L’Independance-Sovromfilm, cu un narator care se auto-efasează în „neutrul” lexicograf, capătă o actualitate nesperată, ca și cum extrema aceasta care se împotrivește plăcerii lecturii poate deveni o opțiune simpatică pentru cititor și strategică pentru autor.
Formatul, cum spuneam, este unul utilitar, o anume dată fiind urmată de descrierea evenimentului, precum: „11 martie 1993 – Cotidianul Universul începe publicarea în foileton a textului 30 de zile în studio. Reportaj trăit în lumea filmului de Sarina Cassvan (Bacău, 1984 – București, 1978). Textul este…”, „16 aprilie 1933 – Apare la Timișoara revista săptămânală Film…”. Totuși, pentru cititorul atent, Rîpeanu-naratorul, povestașul, se face adesea simțit, mai ales printr-un umor ironic, sec, cu care invocă propagandă comunistă, sau simpatia pe care i-o poartă lui Victor Iliu, pe care mereu ține să îl diferențieze de activiștii comuniști oarecare, sau patima cu care discută cazul Cantacuzino de colaborare cu autoritățile carliste, legionare și antonesciene. Titlul, și el cheeky în sine, de la un ziar francofon care invocă independența României la numele unei instituții cinematografice de colaborare sovieto-română, este dovada perfectă a acestui umor jovial și cinic de care era capabil Rîpeanu atunci când punea două date laolaltă.
Mi-ar fi greu să îmi imaginez pe cineva citind-o pe plajă, însă nu mi-ar fi deloc greu să mi-o imaginez ca pe o carte fundamentală a noului masterat de arhivistică, prezervare și curatoriere de la UNATC, sau, în genere, ca pe o carte foarte importantă pentru studenții umaniști. Dacă de acum încolo va exista un curs de istorie a cinemaului românesc sau est-european din care această carte lipsește, atunci cursului îi va lipsi și credibilitatea.
Firește, volumul este unul de specialitate, dacă nu chiar de hiper-specialitate: o cercetare de sine stătătoare și totodată un instrument de cercetare. Mi-ar fi greu să îmi imaginez pe cineva citind-o pe plajă, însă nu mi-ar fi deloc greu să mi-o imaginez ca pe o carte fundamentală a noului masterat de arhivistică, prezervare și curatoriere de la UNATC, sau, în genere, ca pe o carte foarte importantă pentru studenții umaniști. Dacă de acum încolo va exista un curs de istorie a cinemaului românesc sau est-european din care această carte lipsește, atunci cursului îi va lipsi și credibilitatea.
De unde altundeva s-ar putea afla, de pildă, despre afaceristul Joseph J. Schürmann, care a angajat primele proiecții din București (iunie 1896), același care a aranjat venirea în capitală a Sarei Bernhardt și Adelinei Patti? (p. 9) Despre venirea lui Leni Riefenstahl la București în februarie 1939, în plină dictatură carlistă, pentru a prezenta prima parte a dipticului de propagandă nazistă Olimpia (p. 307). Sau că marea cineastă sovietică Esfir Șub ar fi fost „pusă în rezervă” de către autoritățile sovietice din cauza unui documentar de război numit Pământ basarabean despre anexarea Basarabiei în 1940 (p. 316). Sau insidioasele feluri în care comuniștii, starring Victor Iliu ca intelectual cu mare avânt, au preluat controlul asupra industriei cinematografice înainte de naționalizarea oficială a acesteia, în anii 1945-1948, extrem de puțin cercetați.
Sunt sigur că De la „L’Independance Roumaine” la „Sovromfilm” îl va dezamăgi pe acela care caută o mică istorie convențională a cinemaului românesc. În schimb, va primi infinitul lui Bujor Rîpeanu, adrenalina și angoasa istoriei (ne)cuprinse în zeci și sute de mii de detalii. Mi-e clar că nu-i o carte care să intre în istorie, un viitor bestseller de piață sau academia, însă este o carte care va face istorie, întocmai ce își putea dori Bujor Rîpeanu mai mult.
Curator de film, scriitor și redactor, membru al comitetelor de selecție ale BIEFF și Woche der Kritik. Membru FIPRESCI și alumn al atelierelor de critică de film organizate de festivalurile de la Sarajevo, Varșovia și Locarno. Susține un curs despre critică și analiză de film la UNATC. A curatoriat programe pentru Cinemateca Română, Short Waves, V-F-X Ljubljana, Trieste Film Festival, precum și retrospectiva bucureșteană a Il Cinema Ritrovato on Tour din 2024 și 2025.
Curator de film, scriitor și redactor, membru al comitetelor de selecție ale BIEFF și Woche der Kritik. Membru FIPRESCI și alumn al atelierelor de critică de film organizate de festivalurile de la Sarajevo, Varșovia și Locarno. Susține un curs despre critică și analiză de film la UNATC. A curatoriat programe pentru Cinemateca Română, Short Waves, V-F-X Ljubljana, Trieste Film Festival, precum și retrospectiva bucureșteană a Il Cinema Ritrovato on Tour din 2024 și 2025.
