În octombrie 1980, studenții Facultății de Teologie „Sfinții Chiril și Metodiu” din Bratislava au început o grevă a foamei ca protest împotriva vizitei în seminar a Pacem in Terris, organizație religioasă fondată și finanțată de statul comunist, al cărei scop real era acela de a supraveghea membrii clerului și, implicit, de a limita influența bisericii catolice în Cehoslovacia. Din acest eveniment își inspiră regizorul Ivan Ostrochovský noul film, Servants. Ostrochovský avea șapte ani în octombrie 1980, dar, încă din primele cadre, este clar că noul său film nu este preocupat de acele artefacte scenografice, pseudo afectuoase, cu care sunt presărate multe dintre filmele recente despre perioada comunistă. Servants se vrea o parabolă, și, precum recentul Cold War al lui Pawlikowski, este filmat pe peliculă alb-negru, în 4:3, formatul Academiei. Această factură vizuală îi dă filmului o anumită universalitate în care mileurile nu prea și-ar avea locul – începutul filmului, cu alura sa industrială, pare ca și cum s-ar putea petrece la fel de bine în 1950, în 2000 sau chiar într-un 2050 distopic.

Primul chip care apare în film este cel al lui Vlad Ivanov (ne mai miră?). Deschid cu această ocazie un pariu pentru numărul de limbi în care îl vom mai vedea pe Ivanov jucând variații pe aceeași temă. Pentru că (sigur, făcând abstracție de micile specificități inerente rolului), în Servants, Ivanov e tot Ivanov – dacă nu un intimidant decan de seminar, atunci un securist care intimidează decani de seminare. Și așa mai departe. Adevărul e că, după ce ai învățat limba fluierată din La Gomera, slovaca trebuie să pară floare la ureche.

Nu că ar fi nevoie ca Ivanov să vorbească prea mult în film. În locul dialogurilor, Ostrochovský preferă de cele mai multe ori să lase muzica și sound design-ul să vorbească peste cadre. Însă ceea ce începe ca o decizie stilistică promițătoare se dovedește rapid a fi în detrimentul filmului, și asta pentru că lucrul pe care nu-l pot face muzica și sound design-ul este să ofere expozițiune. Iar expozițiunea trebuie totuși făcută cumva. Și astfel, atunci când personajele chiar vorbesc între ele, Ostrochovský este nevoit să le pună în gură schimburi stângace de replici, precum acesta, între un preot al seminarului (altminteri, interpretat foarte bine de Milan Mikulcík) și Ivanov: „Nu-ți ajunge că m-ai făcut să încalc secretul confesiunii?”, întreabă preotul. „Dacă nu eram noi, ai putrezi în închisoare. Ai omorât un om în atentatul ăla”, răspunde Ivanov. În mod paradoxal, pentru un film atât de preocupat de felul în care arată, Servants mai degrabă spune lucrurile decât să le arate.

Austeritatea verbală a lui Servants este dublată de austeritatea vizuală a acestuia – cam trei sferturi din acțiunea filmului se petrece în interiorul seminarului teologic, iar filmul lui Ostrochovský are ceva de piesă de cameră. De altfel, deși a fost filmat cu mult înaintea acesteia, Servants e exact genul de proiect care ar putea fi relativ ușor realizat și în condiții de pandemie. Dar tocmai această estetică clasică-austeră (care, sigur, gâdilă ochiul și urechile spectatorului) face ca personajele filmului să se rezume la stadiul de clișee – studentul zelot, decanul politruc, și ceilalți. Într-o oră și douăzeci de minute, cât are filmul, regizorul nu le dă timp personajelor să devină personaje. Conflictele interioare și dilemele de etică ale tinerilor protagoniști pot fi intuite, dar nu răzbat până la aparatul de filmat; bineînțeles, în ceea ce îl privește, spre diferență de protagoniștii săi, regizorul nu se avântă în nicio judecată de morală. 

Filmul se sufocă un pic sub greutatea pe care și-o asumă – Ostrochovský vrea foarte mult ca filmul său să fie luat în serios, și face greșeala să presupună că, pentru a ajunge la efectul dorit, totul la film trebuie să fie serios: subiectul este astfel unul tragic, compozițiile vizuale căutate, muzica recviemică și replicile grave. E adevărat că, pe alocuri, această strategie reușește întocmai așa cum și-a propus regizorul. Ostrochovský are un simț fin pentru redarea anxietății personajelor, și secvențe precum cea în care tinerii seminariști sună la Europa Liberă, în timp ce, în depărtare, două figuri pictate în ceață se apropie amenințător de ei, sunt realizate meșteșugărește, fiind veritabile lecții de film noir. Dar, mai departe de atât, momente precum candida întrecere pe care protagoniștii o au în baia seminarului sunt mult mai reușite și, în esență, mult mai serioase, decât cele precum grotescul cadru în care un preot sare, satanic și funest, pe o trambulină (? – păsări moarte mai lipsesc).

În 1979, cu un an înainte ca studenții Facultății „Chiril și Metodiu” să înceapă greva foamei în Bratislava, apărea primul cântec gospel al lui Bob Dylan. În el, Dylan cântă: „Poate să fie diavolul sau bunul Dumnezeu/Dar trebuie să servești pe cineva”.[1] Asta pare a fi cheia de interpretare pe care Ostrochovský o plasează în titlul dezarticulat al filmului – preoții din conducerea seminarului, ofițerii de securitate și până și tinerii studenți, toți servesc pe cineva. Păcat de povestea din spatele filmului, că putea fi servită mult mai bine.

[1] Versurile sunt redate în traducerea lui Mircea Cărtărescu.

Codrin Vasile

A studiat regia la UNATC, unde a scris articole pentru Film Menu și o licență despre filmografia timpurie a lui D.A. Pennebaker. Îl preocupă fotografia analog și video art. Speră la o ediție Criterion a Shrek 2. Face filme.