Sensibilitatea e ceva inefabil. Cuvintele, la fel ca imaginile, o pot traduce aproximativ, pot ciunti niște crâmpeie din acest întreg imaterial și fluid, dar nu îl pot îmbutelia; dă pe-afară. 

Înainte ca François Reichenbach să devină un răsfățat al palmaresurilor internaționale pentru dările lui de seamă americane și franceze, și-a folosit camera pentru a filma niște notițe despre iubirea homosexuală. Notițe care aveau să se piardă printre cronicile sale spectaculoase. Noroc cu producătoarea Laurence Braunberger, care a găsit de cuviință ca aceste mici filme, două la număr, să-și facă loc printre subiectele mari pe care camera lui Reichenbach le-a surprins. Și vorbim chiar de subiecte mari – dacă nu Parisul, Mexicul sau New York-ul, atunci măcar Brigitte Bardot. Braunberger, așadar, e cea care a încredințat Cinematecii Franceze cele două scurtmetraje făcute în 1954, Last Spring și Nus masculins, iar a doua lor viață a început în 2016, când Cinemateca le-a restaurat. 

Franța, anii ’50, cinema, homosexualitate. Ce urmează în enumerarea asta e fără dar și poate Jean Genet, căci Un chant d’amour (1950), singurul film al scriitorului, e ceva ce nu poate fi iertat cinemaului. Cum să iertăm ceva atât de maiestuos și obraznic, o poezie carcerală făcută din dorință și igrasie, sudoare și hormoni? Dar filmul lui Jean Genet e la intersecția a două sensibilități – cea gay, adică homofilă, și cea queer. Prima era în aer la momentul filmării și receptării Un chant d’amour. O mișcare activistă postbelică, homofilia făcea uz de discursul umanist pentru a se opune legilor care incriminau homosexualitatea. Una din preocupările recurente a fost desexualziarea comunității LGBT+, eterna obsesie a detractorilor. Dacă ne înțepați, vom sângera, cum ar veni. Ei bine, e clar că Genet nu se preocupă de homofilie prea mult. Căci creaturile înflăcărate pe care chiar el le aprinde în scurta ficțiune, hoții, bandiții, nespălații, emigranții, sunt departe de modelele pozitive pe care homofilia încerca să le scoată la înaintare. Genet e prea murdar pentru homofili, el anticipează ireverențioasa atitudine a mișcării queer. Dacă ne înțepați, ne va excita. Abia câteva minute din film – mica escapadă onirică în natură a celor doi pușcăriași, ține de moștenirea homofilă. Mișcări tandre, alergături printre copaci, flori ca metaforă sexuală, o iubire așezată în mijlocul naturii, căci natura nu poate fi murdară, iar orice iubire în natură se curăță de pete sociale. 

Influența lui Genet e greu de supraapreciat. În umbra sensibilității queer de azi, pentru care el e un joc de lumini, Last Spring și Nus masculins, două filme profund homofile, ar putea părea șterse. Le-am numit note, notițe, și asta și sunt, căci ambele dau senzația de incomplet. Nici împreună, căci așa ar trebui luate, senzația de incomplet nu dispare. Și nici nu e nevoie, căci ele sunt crâmpeie de homofilie, o sensibilitate inepuizabilă, iar Reichenbach ne oferă note despre o realitate homofilă (Nus masculins) și note despre o ficțiune homofilă (Last Spring). 

Realitate, ce cuvânt mare! Nus masculins e, de fapt, o serie de portrete în mișcare ale unor tineri, evident, superbi. Îmbrăcați sau nu, pozând sau mișcându-se în voie, e clar că Reichenbach nu-și poate lua ochii de la ei. Iar când o face, e doar pentru a surprinde peisaje picturale, atât de grăitoare pentru sensibilitatea homofilă – fie natură, cu precădere apă și flori, „purificatoarele”, fie arhitectură impunătoare dintr-un ancien régime, mici palate cu grădini și fântâni, sculpturi din tradiția antică a Greciei, cea care a ridicat corpul uman masculin la grandoare, o mică mostră din nostalgica fascinație homosexuală pentru nobilime. Reichenbach nu se rușinează de un slip prea strâmt, de lenjeria albă care traversează o grădină cu flori, de nuditatea juvenilă la care obligă zilele toride de vară, cum nu se arată sfios nici când vine vorba de ocheade urbane, ba la un marinar, ba la un constructor. Un băiat ca o floare, cu un corp ca o statuie, iubind la fel de firesc ca o adiere de vânt. Naiv? Sigur. Dar dacă moderarea naivității ar secera tandrețea cu care Reichenbach își adoră modelele, dacă ar pune sub semnul întrebării vivacitatea culorilor pe care camera le răpește peisajelor calofile, atunci nu ne rămâne decât să dăm uitării moderația și să urmăm exemplul intensității care clocotește în Nus masculins.

Aceeași intensitate care a făcut posibil un film precum Last Spring. Povestioara romantică dintre doi tineri care transformă un mic petec rustic în terenul lor de drăgăleală, în ciuda faptului că începe cu un cadru destul de obraznic, cu două perechi de blugi a căror strâmtoare face cu ochiul, va păstra de acum încolo un ton dulceag. În alb-negru, făcut parcă pe fugă, din resturi de peliculă pe care se mai pot filma doar momente scurte, scurtmetrajul lui Reichenbach se concentrează pe așteptarea ușor agonizantă prin care unul dintre tineri trebuie să o îndure atunci când celălalt pleacă la oraș. Zi după zi, din ce în ce mai zguduitor, vine constatarea că poștașul a trecut pe acolo dar nu a avut nicio scrisoare de adus. Anxietatea vine nu doar din absența celui iubit, ci mai ales faptul că acesta e singur la oraș, un loc străin și periculos, al hotelurilor și marinarilor, metrourilor și bodegilor. Un loc al homosexualității murdare, pe care îndureratul îl vizitează în vis, păzindu-l pe cel iubit, apoi fugărindu-l în încercarea de a-l recupera. Însă cel iubit aleargă mai repede, angrenat într-o evadare dementă, mistică, ce se petrece, într-un final erotic și emfatic, pe templul din vârful unei coline, când e înghițit de o baltă, o trimitere fățișă și ad-hoc la mitul lui Narcis. Beția visului, supraimpusă sau întreruptă din când în când cu chipul visătorului adormit, nu e doar un joc estetic, subterfugiu de care Reichenbach să facă uz pentru a deveni ludic, ci și o declarație de dragoste tradusă prin imagistica angoasei, disperării. Să îl piardă pe cel iubit nu e un vis urât, ci un coșmar oribil, iar ce face din acest episod melodramatic și plin de patos un mare moment de cinema este tocmai intensitatea cu care Reichenbach îl duce la bun sfârșit, fără jena exagerării. Să îl vezi pur și simplu nu cere mult, dar să îl vezi cu adevărat îți cere să-i devii complice, adică fix ce scriam mai sus – să urmezi exemplul intensității de care dă dovadă.

Ambele filme pot fi urmărite gratuit pe platforma Cinematecii Franceze.

Călin Boto

Critic și jurnalist de film. Este redactor la AARC și titularul rubricii „Ecrane” de pe site-ul Revistei Arta. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance și este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.