Printre ele, câteva teen movies americane, dar și o producție românească – Fructe de pădure de Alexandru Tatos. Sigur, nu e unul dintre „clasicele” sale, însă mă hăituiește până azi. Chiar de curând mi l-am reamintit revăzând Zile Albe, documentarul liric al lui Ionuț Teianu ce pornește de la o lectură obligatorie pentru orice cinefil – jurnalul regizorului. Vocea lui Victor Rebengiuc redă gândurile cele mai intime, îndoielile şi frământările unui cineast care se dovedeşte şi un excelent scriitor, iar Teianu găseşte soluţii vizuale melancolice şi inventive ca să dubleze confesiunile emoţionante.

Pentru Tatos, cinemaul e un „minunat narcotic”, iar fiecare spectator care iese din sală la proiecţiile sale, îi calcă pe suflet. Documentarul evocă acea tristețe umanistă, acea nevoie de adevăr ce îi îmbibă opera și care traversează și Fructe de pădure, pe care l-am văzut la un televizor alb-negru polonez când mi-era tare dor de țară (experiența de-a viziona un film românesc în străinătate se va repeta abia peste 20 de ani, la Cannes). Pentru „filmul de suflet”, contextul e important: aveam 12 ani și făceam turul țărilor din est cu familia. În Polonia, îl vizitam pe Adam, un bișnițar de pe lângă Varșovia care, știa tata, ne-ar fi putut vinde adidașii Pionerul pentru câțiva zloți în plus. Dar omul nu era acasă, așa că, în așteptarea lui, obosiți și înfometați, ne-am întins pe iarba din fața blocului. Un cuplu ne-a cules de pe drumuri, ne-a hrănit și ne-a oferit camera de oaspeți. A doua zi dimineața, televiziunea poloneză transmitea un film româneasc. Nu auzeam mare lucru (ca și la ruși, dublajul era făcut de o singură voce și dialogurile originale abia se puteau desluși) dar, cumva, înțelegeam. Am fost captivată și intrigată. Eu îi știam pe Nicolaescu și pe Bachus și vibrasem la Declarație de dragoste doar pentru că așa era moda, nu pentru că mă atinsese cu adevărat. Dar asta… era ceva complet diferit și, totuși, atât de natural: o felie de viață, o combinație de suavitate și de dezolare, o poveste de dragoste crudă, tânără, înconjurată și apoi sufocată de pâclă (acea „țară de dincolo de neguri” era iluminată superb de directorul de imagine Florin Mihăilescu). Atunci habar n-aveam că după paravanul de propagandă și de evazionism comunism, pelicule puternice, de autor, încercau să spargă zidul de minciună.

În Fructe de pădure, o fată inocentă, de la țară, e sedusă de un militar. Rămâne însărcinată și este forțată să găsească o cale ca să supraviețuiască. Inspirat dintr-un „scenariu tandru, cald, omenesc, proaspăt, dulce şi amar, aşa cum sunt fructele de pădure”, este „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viaţa, al forţei şi frumuseţii morale, care-ţi dau puterea să te ridici, chiar şi atunci când pari iremediabil căzut, dar şi al răului pe care-l putem face din uşurinţă şi inconştienţă, schimbând cursul unui destin” scria atât de expresiv Alexandru Tatos, în Almanahul Cinema din 1983.

Până la urmă, e vorba de un film coming of age, doar că în cheie necruţătoare de cinema-vérité (Tatos a folosit și actori neprofesioniști) despre idealismul zdrobit, inițieri erotice ratate, pierderea inocenței, despre prejudecăți și micimea lumii adulte. Scena de sex deprimantă și cea a nașterii, de-a dreptul naturalistă, erau destul de șocante pentru mine și îmi stârneau spaimele în legătură cu ce mă așteaptă. Iar finalul îmi zdrobea inima. Tatos îmi confirma fricile despre maturitate, însă îmi dădea și speranțe că nu sunt singura care-i refuză părțile cele mai urâte.

Am revăzut filmul acum câțiva ani, tot cu frică. De data asta mă temeam că voi avea același sentiment ca atunci când, adult fiind, am revizitat casa bunicilor și încăperile mi s-au părut mult mai strâmte. Dar, în afara dialogurilor livrești și a unor stângăcii de interpretare, rămâne o poveste emoționantă despre cum e să fii o tânără cu suflet mare într-o provincie mică. Poate nici un alt film românesc n-a rechemat cu atâta onestitate o vârstă la care emoțiile îți sunt atât de vraiște, încât confuzi dragostea cu dorința trupească. Când, la examenul de la ATF, am fost chestionată în legătură cu pasiunile mele cinematografice de o comisie „grea”, formată din Manuela Cernat, George Littera, Florian Potra și Ileana Berlogea, pledoaria mea pentru acest film a contat mult la admitere, ceea ce i-a adăugat încă un strat de valoare sentimentală.

Foto: mubi.com, CinemaRx

Ana Gradinariu