¡Que viva Kladovo!

9 Martie 2020

Se vorbește mult despre filmul comercial autohton – ce e, cum se face, la ce e bun și, mai ales, la ce nu. Sacrificiile făcute în timpul unor astfel de discuții sunt enorme – nu bani, nu sânge, ci nuanțe; dar asta e mai degrabă ceva specific polemicilor purtate pe social media.

Printre aceste polemici, însă, se mai strecoară și luciditate. Chiar de curând am auzit o opinie justă, făcută în treacăt – La Gomera, cel mai recent film în regia lui Corneliu Porumboiu, nu e un film comercial, ci unul de public. Diferențierea se făcea pornind de la cele mai nobile premise – încasări, distribuție, actori, dar și aspecte formale, de la includerea unei melodii de Iggy Pop pe coloana sonoră și până la gag-uri și glumițe cu iz local, contrabalansate de aerul jamesbondian al locurilor de filmare. Nimic peiorativ, pripit sau absolut. Ca la o adică, așa văd și eu lucrurile – că e nevoie de un discurs mai articulat în direcția validării existenței unui cinema de public și nu o adâncire de proporții abisale a prăpastiei dintre cinema comercial și cinema așa-zis de artă. 

În fine, iată un nou film de public, nici ezoteric, dar nici comercial prin natura producției – Ivana cea Groaznică, cel de-al doilea lungmetraj regizat de cineasta sârbo-română Ivana Mladenović și co-scris alături de Adrian Schiop. Și, trebuie spus, unul dintre cele mai amuzante filme românești, cu siguranță cel mai amuzant din 2000 încoace. 

Ivana…, spre deosebire de Soldații. Poveste din Ferentari, excelentul debut din 2017 al regizoarei, e bazat pe un scenariu original. Însă, după toate aparențele, cei doi scenariști păstrează parametrii autoficțiunii (Soldații e o adaptare a romanului autoficțional eponim al lui Schiop). Mladenović joacă o regizoare-actriță pe nume Ivana Milenković, plecată din orașul natal (Kladovo) de mai bine de 15 ani, timp în care și-a finalizat studiile și a început o carieră în România. Sună cunoscut? Întoarsă din București, unde pare să ducă o viață hip, Ivana încearcă să își trateze epuizarea și ipohondria cu puțină grijă parentală, soare și o aventură romantică cu un vecin mai tânăr; prea tânăr pentru a nu provoca radioșanțul local. Între timp, însă, ea devine star-ul unui festival al prieteniei sârbo-române organizat de primăria locală, situație pe care Mladenović o exploatează pentru umorul pestriț.

În Ivana toată lumea pare că se joacă pe, dar mai ales de-a sine însuși, ceea ce dă un element de performativitate suplimentar. Putem înțelege că fiecare membru al familiei joacă ceva între biografie, improvizație și caricatură, iar același e și cazul muzicienilor Andrei Dinescu și Anca Pop (care ulterior a avut un accident de mașină ce i s-a dovedit fatal), prieteni de-ai protagoniste. Însă de cele mai multe ori acest supliment rezultă în crize de nervi care se sting cu hăhăieli, impresia fiind că filmul este fragmentar, în mare parte compus din material care ar fi căzut la montaj într-o narațiune normată, un fel de making of ținut în frâu – ceea ce uneori se dovedește a fi șarmant, mai ales ca experiment (cât poți să duci cadrul ăsta?), iar această generozitate a lui Mladenović de a se expune parțial în fața publicului flatează, dar și angoasează, dacă nu chiar stânjenește spectatorul.  

Cireașa de pe tort este că personajul lui Mladenović suferă de o ipohondrie severă, fapt care asigură catalizatorul ideal pentru mare parte din umorul filmului. Dar e și ușor de văzut cum regizoarea și-a pus multe din situații pe tavă, activând stereotipii de dragul râsului și, mai ales, cum Ivana cea Groaznică e un film răzgâiat, mulându-se pe profilul protagonistei – camera sprințară îi stă aproape la bine și la rău, fiecare locuitor al Kladovo pare dispus să îi recite poezia cu măritatul și copii, iar Milenković e atât de vehementă în lipsa ei de compromis încât nu există cu adevărat o tensiune în seria de mici confruntări dintre ea și ceilalți. Unele lucruri sunt atât de complicate pentru protagonistă (să-și asume relația cu vecinul ei, de exemplu) încât pare suspect că altele sunt așa simple.

Umorul filmului face parte din ceva mai mare, care e în aer de mai mult timp, cel mai bine reprezentat de meme-urile centralizate de pagini online (Facebook și Instagram) precum Squatting Slavs In Tracksuits și Slavorum. Pe scurt, conținutul celor două pagini este format majoritar din fotografii cu elemente comice, la intersecția dintre kitsch est-european, o sensibilitate camp doar a noastră, folclor și cultură pop, majoritatea reduse la clișee privite post-ironic – bibelouri, pălincă, spioni americani, mileuri, gropi în asfalt, dar și haz de necaz. Filmul chiar cu asta începe, un conflict dintre protagonistă și două vârstnice care protestează la discuția despre yoga la care ea participa, bombănind ceva despre secte și conspirații. 

Sigur, genul ăsta de umor a mai fost folosit cu succes și de Corneliu Porumboiu în scurtmetrajele sale pre-A fost sau n-a fost?, dar și în încercări mai puțin remarcabile ca Două lozuri (r. Paul Negoescu, 2016). Însă Mladenović e prima care vine cu o privire diferită, cu un discurs care problematizează chestiunea identității (cât de mult se mai regăsește personajul ei, acum un outsider, în orașul natal?). Micul univers din Kladovo e luat peste picior, uneori la palme, dar cel mai adesea e mângâiat călduros. În economia filmului e loc de secvențe haioase cu funcționarii primăriei care dau pe afară de provincialism, dar și de momente tandre sau jucăușe, cum e cel în care tânăra stă tolănită la soare în timp ce bunica sa o mângâie, sau cel în care stă la plajă și se drăgălește cu iubitul ei secret. 

O secvență în care Ivana vizionează un scurtmetraj iugoslav subtitrat în engleză într-un muzeu sârb de ultimă oră alături de prietenii ei români (Anca Pop și Andrei Dinescu) rezumă cel mai bine bâjbâiala identitară de care vorbesc. Astea sunt greutățile care par să o strivească până la sufocare pe protagonistă, iar Ivana e, în ciuda numărului mare de personaje, un one woman show când sofisticat, când rudimentar, dar mereu fermecător; nu fascinant, ci șarmant. 

Avatar Călin Boto
Redactor-șef al revistei Film Menu și coordonator al cineclubului aferent acesteia. Colaborează cu diverse publicații și festivaluri de film în regim freelance. O parte din articole îi pot fi citite în publicații precum Geomovies, IONCINEMA, Film Menu, Films in Frame, Desistfilm, Dilema veche și Film. Este neobișnuit de atașat de filmele lui John Ford.