John Waters e genul de cineast care nu are nevoie de niciun soi de introducere – numele său e o definiție, în sine: nu atât pentru faptul că a transformat radical tot ceea ce-nseamnă trash și camp (să nu ne surprindă faptul că urmașii lui cei mai de seamă sunt alde Harmony Korine, Albert Serra și Pedro Almodovar, mai diferiți de-atât nici că s-ar putea), cât pentru felul în care cinemaul lui atacă stridențele și contradicțiile cele mai patologice și ilariante ale psihicului mic-american, pentru felul în care aruncă în aer fundamentele ipocrite ale moralității stricte ale anilor '50 (intuind totodată neo-conservatorismul anilor '80) prin provocări extrem de frontale și de explicite (de la umor scatologic și macabru, până la reprezentări cât mai scandaloase ale oricăror tipuri de orientări, identități de gen, fetișuri și comportamente sexuale care cad în afara spectului heteronormativității).

Flavia Dima

+ posts

Critic și curator de film. O interesează cinemaul hibrid și experimental, filmul de montaj, patrimoniul cinematografic și confluența dintre cinema și politic. Vede câteva sute de scurtmetraje pe an pentru BIEFF. Uneori scrie poeme. La Films in Frame, scrie reportaje de festival, editoriale și este și traducătoare.

This author does not have any more posts.