Passages – Modern love

8 martie, 2024

În nici 90 de minute, Ira Sachs realizează un vertiginos tratat despre formele iubirii. Passages rulează în cinematografe din 8 martie.

Un regizor căsătorit cu un bărbat se îndrăgostește intempestiv de o femeie și, astfel, pune în mișcare o dublă catastrofă amoroasă. Parafrazându-l pe criticul Serge Daney, am putea spune că Passages, noul film al lui Ira Sachs, nu e La Maman et la Putain, dar, cincizeci de ani mai târziu, e unul dintre filmele care îi seamănă cel mai bine. Un fel de Jean Eustache pentru zilele noastre, mai scurt, mai lipsit de anvergură, dar născut parcă din aceeași venă murdară, care țintea direct în miezul unei dorințe adulte, străine de orice virtute. Nimic mai îndepărtat de aceste povești despre avatarurile degenerate ale iubirii decât ideea de film romantic: dragostea, aici, e un câmp de bătălie pe care te trezești angajat fără voia ta și unde ești obligat să îți lași pielea. Cum să-i reziști? Rațiunea e neputincioasă: mișcat de impuls, nu de cauzalitate, filmul stă pe de-a-ntregul în acest plonjeu cu capul înainte, indiferent la consecințe. Orice altă opțiune e o formă de lașitate.

Parafrazându-l pe criticul Serge Daney, am putea spune că Passages, noul film al lui Ira Sachs, nu e La Maman et la Putain, dar, cincizeci de ani mai târziu, e unul dintre filmele care îi seamănă cel mai bine.

De fapt, filmul este un anti-La Maman et la Putain: nu doar pentru că a updatat raporturile dintre personaje, scoțându-le de pe imuabilul traseu al bărbatului care chinuie o femeie, și-apoi încă una, în favoarea unei cartografii mult mai volatile a sexelor; ci și pentru că, în vena sa aproape minimalistă, reduce vechiul potop de vorbe vinovate la un absolut frust, ca de crochiu, al trăirii: îndrăgosteală turbată, sex animalic, răni, rupturi, culpabilitate din plin – câteva pasaje din drama mereu știută, mereu distrugătoare, a ființelor care refuză să se maturizeze într-o existență a comodității sentimentale, preferând mai degrabă să înnebunească de durere.  

În primele minute ale sale, Passages plutește fără direcție: ceva între un Fassbinder despre autodistrugere și un Pialat despre necesitatea ciocnirii violente cu ceilalți. Admirator de cursă lungă al cinemaului european, Sachs descinde la Paris pe urmele acestei generații de mileniali obosiți existențial, cărora conceptul de a-și limpezi mințile le repugnă mai tare decât orice. S-a făcut vreodată film mai franco-francez – mai indubitabil de conotat într-ale pasiunii pariziene – care să vină din afară, mai exact, de „peste ocean”? Între o plimbare cu o bicicletă retro și un interior de apartament boem, filmul are tot timpul să deschidă larg ferestrele sufletului, avântându-se dincolo de fațadele politicoase ale personajelor sale pentru a descoperi nebănuite abisuri. Abia acolo Sachs pare că își găsește vocea – după ce pare că a privit toate filmele realizate în ultimii 15 ani de Philippe Garrel, de unde a extras o morală: scene fără grăsime și fără umplutură, doar carnea macră a atrocității amoroase, altoită pe o structură suplă, aproape schematică, doi timpi și trei mișcări care să nu ne obișnuiască vreodată cu stabilitatea trăirilor. Aici, totul e instabil, fixat în poze mișcate, care dau o idee punctuală despre adâncimea suferinței. 

Passages
Passages (r. Ira Sachs)

Față de Garrel, avantajul de moment al lui Sachs e că sexualizează mai puțin, reușind, în același timp, să se mențină pe muchia dintre compasiune (fiecare dintre personaje are o inimă care „merită”) și cruzime (niciunul nu scapă fără o arsură). La mijloc nu e doar Tomas (Franz Rogowski), acest cineast cu apucături impulsive și o frică patologică de a rămâne singur după ce a mistuit totul în calea lui, ci și cei pe care îi trage în hora pasiunii sale toxice: Martin (Ben Whishaw), soțul său galant, și Agathe (Adèle Exarchopoulos), femeia (cam lăsată de izbeliște de scenariu) pe care, o vreme, are impresia că o iubește.

Dragostea, aici, e un câmp de bătălie pe care te trezești angajat fără voia ta și unde ești obligat să îți lași pielea. Cum să-i reziști?

A divulga mai mult înseamnă a da spoilere – însă, pe de altă parte, ce se întâmplă aici pare atât de inevitabil, de manevrat prin rotițele implacabile ale destinului, încât filmul dă senzația că lucrurile pur și simplu nu pot sta altfel. Nu atât previzibil, cât lipsit de iluzii. Această necesitate e parte din frumusețea lui Passages: totul se întâmplă succint și dezastruos, în mici secvențe care anunță naufragiul fără a-l putea împiedica. Sachs realizează un film cu adevărat dispus să renunțe la balast în favoarea unei nudități a sentimentului. Din explozie în explozie, mizanscena arborează o directețe aproape brutală, care nu cunoaște decât intensitățile înalte: extazul, boala și toate celelalte stări prin care ne trece o dorință scăpată de sub control.

La un moment dat, părinții lui Agathe – niște burghezi osificați – îl iau la întrebări pe Tomas despre orientarea lui, provocându-i o reacție violentă. Semn că filmul știe prea bine că aceste probleme nu se pot traduce în afara cercului de oameni pe care tot el i-a antrenat în malaxor: orice străin e un intrus, o breșă de frivolitate în această bulă a tonalităților maximale. Există o scenă superbă în care Agathe, terminată după trecerea valvârtej a lui Tomas prin viața ei, găsește cu ultimele resurse o demnitate de regină absolută: știe că omul e un laș notoriu, dar are puterea – în fața partenerului său, care nu e la curent – să întoarcă și celălalt obraz.

Între egocentrism și abandon de sine, filmul avansează pe coarda hipersensibilă a psyché-ului, atingând o formă de incandescență a cinemaului redus la lucrul esențial: acel adevăr suveran, inexplicabil al inimii, care transformă omul într-o bestie inconștientă, căzută pradă celor mai negre extremități.

Critic de film și jurnalist. Scrie săptămânal pentru Scena9 și Dilema veche. A studiat teorie de film în Grenoble, Paris, Dublin.



Nume film

Regizor/ Scenarist

Actori

Țară de producție

An

Distribuit de